Mr Arrogant {KTH} Book 1 (Tradusă in Româna)

Capitolul 8

45 de minute au trecut , eu îmi planificam în cap cum ar trebuie să facem proiectul la științe umaniste, în timp ce Taehyung doarmea pe bancă, lângă mine. Mă simțeam de parcă eu aș fi la detenție.

"Yah, Kim Taehyung", am zis și am lovit piciorul băncii ca să-l trezesc. Capul lui era încă pe masă. Am lovit din nou.

Nici nu s-a clintit.

M-am apropiat, l-am apucat de umăr și l-am zgâlțâit. "V-ah? Taehyung? Kim Taehyung?" L-am tot strigat.

"....ce..." A răspuns el încet. Phew.

"Oh, ce bine că ai răspuns, credeam că ai murit", am zis.

Am crezut că o să comenteze ceva, dar n-a făcut nimic. Copilul ăsta chiar e bolnav?

"Yah, stai drept", am spus și l-am făcut să stea rezemat de spătarul scaunului. Părea obosit. I-am pus mâna pe frunte și ardea foarte tare.

"Hei, ai făcut febră!" Am exclamat.

"Știu, v-a trece", a zis.

M-am uitat ciudat la el. Ar trebui să-l duc la doctor? Sau să o chem pe Dna Jung ? Stai, nu. O să mă întrebe ce caut aici și o să creadă că îmi pasă prea mult de el.

"Eș..Ești..um..bine?" Am întrebat.

Nu mi-a răspuns. Începeam să mă îngrijorez.

"Merg să o chem pe Dna Jung", am zis și m-am ridicat când am simțit o mână prinzându-mă de încheietură.

"Nu", a zis el, "mai avem doar 15 minute."

El părea atât de slăbit de puteri. Am decis să mă așez și să aștept lângă el.

Acele 15 minute au trecut atât de greu. Într-un final ușa s-a deschis.

"Oh? Hyejin, ești și tu aici?" a zis Dna Jung.

"Ei bine, trebuia să vorbim despre o temă pentru școală, dar Taehyung, aparent, este bolnav." I-am explicat.

"Atunci ar trebui să facă temele de la materia mea sau dată viitoare când îi este rău ar putea veni din nou în sala de detenție să se odihnească. Puteți pleca." A zis ea și a plecat.

M-am ridicat și m-am uitat la Taehyung. "Poți merge singur acasă, nu?"

El doar stătea rezemat de scaun ca un băiețel mic care voia să doarmă.

"Cară-mă în spate până acasă", a zis și și-a întins ambele mâini spre mine.

"Yah! Ești nebun?!" Am țipat.

S-a bosumflat, a făcut un bot de copil mic și a început să se smiorcăie.

"Cară-mă, cară-mă, cară-măă..."  A rostit încet, având ochii întredeschiși. 

În cele din urmă, am ieșit din clasă cu un copil mare și greu în spate. Aproape că am căzut cu el pe scări când coboram la primul etaj.

Am ieșit din școală, iar oamenii începeau să se uite la mine și Taehyung, gândindu-se cât de ciudat este că o fată duce un băiat în spate.

"Pe unde trebuie sa me-merg..?" Am zis, târându-mi picioarele, încercând să-i suport greutatea.

"Drept înainte..." a șoptind, luându-l somnul.

"CUM POȚI SĂ DORMI CÂND EU MA CHINUI SĂ TE DUC ACASĂ?!" Am țipat la el, dar el mi-a zis să tac cu un "shh" . Am oftat și am continuat să merg.

Mergeam deja de 10 minute și am vrut să-i dau drumul, dar văzându-l așa bolnav m-a făcut să nu-l las pe jos și să plec. Din fericire, mi-am tot antrenat brațele cu acea pedeapsă stați-afară-cu-mâinile-ridicate.