Mr Arrogant {KTH} Book 1 (Tradusă in Româna)

Capitolul 14

Învățam în camera mea când telefonul a sunat. Am răspuns fără să ma uit la numele persoanei care m-a apelat.

"Alo, Hyejin la telefon", am zis.

"Hyejin ah..." a zis vocea de la celalalt capăt. Mi-am scăpat pixul. Vocea asta îmi este fmiliară.

"Cine e?" Am întrebat. 

"De ce m-ai uitat, tu, pungașă mică?" A continuat ea să vorbească pe fir, cu accentul ei satoori. (Satoori este un dialect coreean.)

Mi-am dat seama în sfârșit cine era.

"Halmeoni! (Bunica!)" Am exclamat. Abia așteptam să-i aud din nou vocea. Ea a chicotit. 

"De ce nu ai mai sunat atâta timp? Am încercat să te sun, dar nu mi-ai răspuns niciodată. Am fost îngrijorată, să știi", am zis și am vorbit într-un mod drăguț.

"Încetează cu aegyo-ul, când mai treceți tu cu părinții tăi pe la mine?" A întrebat.

"Nu știu, chiar vreau să vin în Busan să te vizitez. Chiar mi-e dor de tine", am zis. A chicotit, dar după aceea a început să tușească repetat și părea serios.

"Halmeoni, ești bolnavă?" Am întrebat.

"Doar o tuse normală, va trece. Trebuie să-i dau de mâncare pisicii. Sper să ne vedem curând", a zis.

Am oftat. Lacrimi formându-se la marginile ochilor mei. "Halmeoni.....te iubesc", am spus, încercând să-mi țin emoțiile în frâu.

"Ohhh... și eu te iubesc. Muncește din greu și fi o fată bună, bine? Mai vorbim." A zis și am închis.

Am zâmbit, dar lacrimile curgeau. Eram fericită că i-am auzit vocea din nou. Chiar voiam să o văd. Mi-aș fi dorit ca părinții mei să mă ducă pe la ea mai des. Au trecut nouă luni de când n-am mai vizitat-o. Fiindcă sunt încă tânără, nu știu cum să merg singură departe în Busan. Îmi e atât, atât de dor de ea. 

*

Părinții mei au venit acasă și am luat cina împreună. Cina a fost tăcută. Toată casa era tăcută, doar televizorul se putea auzi.

"Eomma.....appa.." i-am chemat, iar ei s-au uitat la mine.

"Halmeoni, m-a sunat azi. A întrebat când o mai vizităm", am zis.

Mama mea și ridicat o sprânceană. "Și?"

"Și.....când putem s-o vizităm?" Am întrebat.

Mama a oftat și a continuat să mănânce. "Știi că sunt ocupată, nu?"

"Dar trebuie să-ți iei doar o zi liberă ca să o vezi. Plus că ea e bolnavă acum. Te rog, eomma? Appa? Oricare dintre voi mă poate duce acolo. Puteți să plecați la muncă cât eu stau cu halmeoni", am spus și m-am uitat la ei.

"Scumpo, sunt ocupată, okay? Te duc data viitoare", a zis mama mea, distrugându-mi speranțele.

"Doar du-o pe Hyejin a noastră acolo. Ea e mama ta, oricum. Doar las-o să o vadă pe fiica ta", a vorbit tatăl meu.

Mama s-a uitat urât la el. "Dacă tu crezi că este atât de ușor atunci du-o chiar tu pe Hyejin!"

Iar începem.

"Și eu sunt ocupat, nu-i așa? De ce să îmi vizitez soacra când propria ei fiică nu vine?"  A răspuns tata.

Au început să se certe din nou.

Obosită de asta, mi-am trântit mâinile de masă și m-am ridicat. "PUTEȚI SĂ NU VĂ MAI CERTAȚI?!"

Amândoi s-au uitat la mine.