Obișnuiam să gândesc că ar fi putut fi rezolvată așa:
cum se strâng oamenii în stație la miezul nopții
pentru ultimul autobuz ce nu va veni,
la început doar câțiva dintre ei, apoi mai mulți și mai mulți.
Asta era șansa de-a fi aproape unul de celălalt,
și să schimbi totul apoi, împreună
să pornești o lume nouă.
Dar se risipesc.
(ora de grație a trecut și
nu va mai reveni.) Fiecare va merge așadar pe drumul lui.
Fiecare va fi din nou o piesă de domino,
cu una din fețe orientată în sus, căutându-și
o altă piesă care să i se potrivească,
într-un joc fără de sfârșit.
