Mediatorii, împăciuitorii, cei ce îndulcesc asperitățile și cei care consolează
trăiesc în casa albă
și seva și-o trag de foarte departe
prin conducte șerpuitoare, prin vene întunecate, asemenea unui făt.
Și secretarele lor sunt rujate și vesele,
și șoferii lor voinci așteaptă jos la scări, precum armăsarii la grajduri,
și copacii ce-i umbresc își au rădăcinile în pământul nimănui
și iluziile sunt copiii ce trec dincolo să caute flori pe câmp
și nu se mai întorc niciodată.
Și gândurile trec pe deasupra, neliniștite, ca avioanele de recunoaștere,
fac poze și se întorc ca să le developeze
în întunecate, triste camere.
Și știu că au candelabre foarte grele acolo
și băiatul-care-am-fost stă pe ele și se dă uța-huța
înainte și înapoi, înainte și înapoi, înainte până nu se mai întoarce.
Apoi târziu, noaptea va sosi să deseneze
ruginite și înconvoiate concluzii din viețile noastre bătrâne,
și pe deasupra tuturor caselor un cântec va strânge cuvintele risipite
ca o mână adunând după cină firimiturile de pe o masă,
în timp ce discuțile continuă
și copiii au adormit deja.
Și speranțele mă ajung asemenea unor marinari curajoși,
asemenea unor descoperitori de continente ce se opresc pe o insulă
unde stau o zi ori două
și se odihnesc...
Ca apoi să navigheze din nou.
