Dragostea întotdeauna învinge

Prezumţii

Prezumţii

A lăsat aerul să îi iasă printre buze, într-un pufnet plin de exasperare. A ieşit ca un nor format din fum alb, un contrast puternic împotriva cerului întunecat. Un felinar a licărit puţin mai încolo de unde se afla. Iritată a dat din piciorul încălţat cu cizma cu toc, cauzând o mică pietricică să se rostogolească departe de ea. În afară de asta, totul era complet tăcut.

A pufnit din nou. Trecuseră trei ore. Furia lui ar fi trebuit să se dizolve până în acel moment. Deci unde era el?

Şi-a scos telefonul, uitându-se la bateria ce clipea, anunţând-o că nu mai avea baterie şi s-a decis că era probabil timpul să renunţe la mândria sa şi să îl sune. Nu voia să fie blocată în acel loc toată noaptea. Mai ales în frigul ăla.

Apelul s-a dus direct la mesageria vocală şi ea a sunat din nou. Devenea puţin nerăbdătoare. El era singura sa modalitate de a ajunge acasă, iar acea bucată de drum părăsită începea să o îngrijoreze. A ascultat în timp ce apelul ei s-a dus din nou la mesageria vocală.

Mobilul a bâzâit nemulţumit când a încercat să sune din nou.

„Low Battery" a apărut pe ecran, înainte să se întunece fără o altă avertizare. L-a zguduit o dată, de două ori, de trei, înainte să dea din picior într-un gest copilăresc. Acum ce avea să facă? Părinţii ei aveau să explodeze dacă aveau să afle că a rămas blocată pe acea stradă părăsită la două dimineaţa, în loc să fie la casa prietenei sale, studiind, aşa cum le spusese.

Aceea era întotdeauna scuza pe care o folosise ca să se întâlnească cu Oliver.

Un sunet brusc a făcut-o să îşi ridice capul şi să vadă farurile galbene apărând de undeva, din depărtare. Inima i-a sărit în piept. Se întorsese Oliver într-un final după ea? Aceasta s-a dat cu un pas mai în spate şi a aşteptat.

Un SUV antic s-a oprit lângă sine. Uşa pasagerului s-a deschis, iar ea s-a înclinat ca să îl vadă mai bine pe şofer, chiar dacă ştia că era imposibil ca Oliver să conducă acel vehicul monstruos.

Ochi clari şi verzi s-au uitat la ea, culoarea lor aproape un contrast complet împotriva întunericului. Oliver nu avea asemenea ochi.

— Vivian, nu?

— Mhm? a scos ea un sunet ambiguu.

Era acesta cineva pe care Oliver îl trimisese să o aducă înapoi?

— Eu sunt Sean O'Sullivan. Fratele meu mi-a zis că te-a lăsat aici.

— Oh.

Ea l-a studiat pe sub genele coborâte. Deci el era infama oaie neagră a familiei. Din ceea ce îi spusese Oliver, Sean de abia reuşise să termine liceul şi apoi, în loc să se ducă la o facultate ca un respectabil tânăr, el s-a angajat la un mecanic de automobile local imediat după absolvire. Ea încă îşi amintea modul incredul în care Oliver descrisese alegerea lui Sean, dispreţul clar în vocea sa.

Ceva din acel dispreţ a apărut în ea, în vreme ce l-a măsurat de sus până jos rapid. Sean nu putea să arate mai diferit de fratele lui imaculat îmbrăcat nici dacă încerca. Avea o pată de ulei pe umărul stâng al tricoului, blugii îi erau uzaţi, iar părul răvăşit în acel mod care trăda că de abia se ridicase din pat – acea imagine pe care unii bărbaţi pierdeau două ore în faţa oglinzii ca să o obţină. Părul lui era probabil natural, însă. Acesta nu arăta ca cineva care petrecea prea mult timp îngrijorându-se de cum se prezenta. Ea s-a întrebat dacă el stătea în dreptul oglinzii destul timp cât să îşi perie dinţii.