Dragostea întotdeauna învinge

Un joc periculos - Capitolul IX

Capitolul IX

Nici o zi de Luni nu poate să treacă fără ca ceva rău să se întâmple.

Decid asta după a patra săptămână de la ziua mea de naştere, când îmi sucesc glezna atât de rău încât trebuie să mă duc la spital.

Şi nici o Luni nu poate să treacă fără ca Cassio să aducă un zâmbet pe chipul meu.

Eu decid asta după ce el mă ia de la spital şi mă duce la un adevărat bâlci, ascunzându-şi dezgustul pentru bâlciuri, în timp ce mă umple cu mere coapte.

Aparent, el a decis că zilele de luni sunt pentru noi. Şi doar pentru noi. El întotdeauna mă ia de acasă ca să mă ducă la muncă. Şi întotdeauna mă aduce acasă când terminăm cu orice a plănuit că vom face în acea zi.

Deşi el nu a mai încercat trucul cu eşarfa din nou. Asta ar fi întâlnit doar rezistenţă din partea mea.

Aşa că nu sunt deloc surprinsă când calculatorul meu mă electrocutează şi Cassio este aici să mă audă înjurând. El, în mod normal, este de fiecare dată când ceva rău mi se întâmplă.

Deşi eu chiar nu am avut nici o idee că o tastatură de plastic poate să conducă electricitatea.

Aparent, nu numai că poate, o şi face.

Foarte puternică.

Îmi sug degetul rănit şi mă uit urât la Casio, care nu se poate opri din râs, iar când îşi revine, spune:

— Hai să mergem la plajă.

— La plajă?

— Da. Hai să mergem.

Îi analizez faţa pentru orice urmă de umor. Lipseşte în acţiune.

— Pentru ce?

El îşi ridică umerii.

— Doar o plimbare azi, cred.

— Foarte bine. Să mergem.

Şi asta facem. Ne ducem direct la maşina lui.

Sunt atât de obişnuită cu modul lui eratic de a conduce că îmi pun centura de siguranţă şi nu îmi petrec timpul verificând că am închis-o cum trebuie. Unghiile mele sunt înfipte în scaun din reflex, dar nu îmi mai vine rău şi nici nu mă mai rog lui Dumnezeu ca să ajunge la destinaţie întregi.

Cassio are un noroc incredibil când vine vorba de condus.

Nu încetează să mă uimească.

Dar niciodată nu doare să fii precaut.

Mă forţez să mă sprijin de spătarul scaunului, relaxându-mi muşchi unul câte unul.

Este dificil, deoarece îmi ţin muşchii braţului încordaţi până la ultimul şi îmi forţez mâinile să mi le pun în poală. Este periculos, ştiu. Dar eu trebuie să mă obişnuiesc cândva şi o zi de Luni este la fel de bună ca oricare altă zi.

Dar eu pot să mă înşel, mă gândesc în timp ce umărul meu se loveşte de al său.

Nu mă doare, ceea ce mă surprinde un pic. Ajungem la destinaţie întregi. Eu cobor atât de repede din maşină, încât nici nu realizez când o fac sau dacă roţile maşinii s-au oprit când eu am deschis uşa.

Îmi ridic faţa şi inspir. Da!

Mirosul apei sărate este mult mai puternic acum şi eu trebuie să zâmbesc.

El chiar nu a glumit. Noi chiar ne-am dus la plajă. Şi asta mă face să simt din nou fluturaşi în stomac.

Este un obicei foarte recent şi prost de-al meu.

Mergând pe malul apei ţinându-ne de mână este foarte banal şi face oamenii să chicotească. Şi tocmai de aceea mă feresc de mâna lui şi le ţin pe ale mele în faţa mea în vreme ce ne depărtăm spre sud de unde a parcat maşina.

Este dulce. Este în mijlocul lunii August, fierbinte şi sufocant. Studenţii de la universităţi îşi petrec ultimele săptămâni de vară jucând volei timp de zile fără sfârşit. În vreme ce noi trecem de un grup de fete, observ cum ochii lui Cassio le urmăreşte formele zvelte şi tinere. Îmi ating plină de neîncredere burta. Presupun că ar trebui să fiu geloasă şi să îmi doresc să am formele lor.

Dar nu o fac. Sunt prea leneşă să întreţin o formă de acel tip chiar şi dacă aş fi deţinut-o. Şi oricum... Cassio mă onorează pe mine cu prezenţa sa. El mi-a cumpărat mie ciocolată. Multă ciocolată. Şi aşadar, logica sugerează că lui nu îi pasă că nu sunt perfectă.

Aşa că nu a exista nici un pic de maliţie sau invidie când ele au zâmbit şi ne-au făcut cu mână, iar noi doi le-am răspuns.

Nu pare să avem vreun motiv aparent pentru această plimbare, aşa că o facem în linişte sociabilă. Soarele străluceşte un portocaliu neon în vreme ce se scufundă în mare, razele în tonuri de pietre preţioase atingând cu grijă apa. Este frumos, modul în care apa strălucitoare întâlneşte orizontul şi primele stele ale serii. O ciocnire spectaculară a zilei cu nopţii şi mă face să zâmbesc.

— Există cineva pe care vreau să cunoşti, spune din senin Cassio.

Mă uit la el confuză.

— Acea frază este cel mai din senin lucrul pe care mi l-ai spus vreodată. De ce nu poţi pur şi simplu să te bucuri de apus? spun, întorcându-mă spre apă.

— Tu nici măcar nu te uiţi la apus.

Mă încrunt la acesta.

— Fie. Rectific. De ce nu te bucuri de efectul pe care îl are apusul asupra apei?

— Deoarece există cineva pe care vreau să cunoşti, spune pragmatic.

Nu pot să mă cert cu el, aşa că îmi ridic mâinile frustrată.

— Unde? Înapoi la maşină?

— Nu, eu cred că putem ajunge la casa ei pe jos.

În acest punct eu ar trebuit să evadez.

Trebuia să mă întorc şi să vânez primul telefon apropiat şi să o chem pe Madelein să vină să mă ia.

Trebuia să îl pocnesc şi să uit de existenţa sa.

Dar nu o fac.

Deoarece sunt o idioată.

Şi pentru că sunt curioasă. Până la urmă, el nu mi-a oferit nici un motiv să fiu geloasă.

Presupun că nu este nimic rău în a mă întâlni cu această femeie.

Până la urmă, ce este cel mai rău lucru care se poate întâmpla?

Să vă spun adevărul... nu ar fi trebuit să întreb.