Dragostea întotdeauna învinge

Un joc periculos - Capitolul X

Capitolul X

Am ajuns la o casă cu gard mic şi alb şi un copac de magnolie plantat în faţa casei. Este drăguţ. Mie îmi place locul instant.

Este genul de casă pe care tu ţi-l închipui că îi aparţine Bunicii. Ştii genul de bunică la care mă refer. Nu genul meu de bunică. Dar aceia pe care Scufiţa Rosie trebuie să o fi avut, nu genul care ar fi nimicit pe lupul cel rău doar uitându-se la acesta.

Pot să aud foarte uşor suspinele ultragiate de aici. PETA mă va omorî în somn. Dar serios – mă înţelegeţi. Nu pot fi singura cu o bunică aşa.

Dar ceea ce vreau să spun este... că este genul ăla de casă. Tipul acela care îţi face să îţi fie dor de acasă chiar dacă nu ai avut una aşa.

Cred că mă opresc brusc şi cad pe gânduri, holbându-mă, deoarece Cassio trebuie să mă împungă de două ori ca să mă facă să mă uit la el.

— Hai intraţi o dată, se aude o voce caldă strigând.

Îmi iau privirea de pe Cassio ca să mă uit din nou la casă. Rezemându-se de tocul uşii stă o femeie de vârsta mea, poate cu un an sau doi mai bătrână, purtând un maieu de mătase roz şi pantaloni scurţi verzi. Părul îi este de culoarea nisipului şi prins într-un coc chic în creştetul capului.

Stomacul meu se revoltă pentru o secundă, dar îmi trece rapid.

Ochii lui Cassio se încălzesc instant când o vede şi aproape că mă târăşte până la ea. Femeia îşi încolăceşte braţele în jurul gâtului său şi lasă un sărut umed pe buzele sale.

— Mi-ai lipsit, dragule. Totul în regulă?

— Sunt foarte bine, draga mea. Aceasta este Regan. Regan, ea este Adelaide.

Aceasta îmi oferă un zâmbet strălucitori, iar eu încerc să îi răspund la fel. Cred că reuşesc, deoarece ea zâmbeşte şi mai larg.

— Desigur! Cassio mi-a spus atât de multe despre tine!

Râd auzind asta.

— Nimic bun, îmi închipui.

Propriul ei râs este mult mai natural decât al meu.

— Ba din contră, draga mea. Numai lucruri bune. Dar te rog, intră. Eu tocmai făceam nişte ceai. Doar dacă nu preferi, cumva, cafeaua...?

— Ceaiul este perfect, mulţumesc, spun, întrebându-mă ce fel de joc punea la cale nebunul de Cassio.

Adelaide ne conduce înăuntru şi îi face semn lui Cassio să se aşeze pe un scaun, în vreme ce mă ia de mână şi mă forţează să mă aşez lângă ea pe o canapea cu print floral. Modul în care suntem aşezaţi mă confuză enorm. După acea întâmpinare, este în regulă să presupun că eu sunt cea în plus.

Şi totuşi... uite-mă, tratată ca un oaspete binevenit şi de mult aşteptat.

Ceaiul a fost turnat şi Adelaide ne-a oferit o farfurie plină cu prăjiturele cu fructe.

— Sunt un dezastru în bucătărie, îmi spune cu unul dintre zâmbetele sale infecţioase.

Nu mă pot opri din a nu-i surâde.

— Crezi? Eu am reuşit să dau foc aragazului.

— Eu am dat foc perdelelor.

— Eu am ars apa.

Ea se holbează la mine. Eu încuviinţez, dând din cap şi îmi ridic mâna dreaptă.

— Îţi jur. Apa.

Aceasta mă aplaudă.

— Felicitări, domnişoară! Pentru asta chiar este nevoie de talent, pe cuvânt. Pun pariu că ai şi o poveste care să explice incidentul.

— Există o poveste pentru fiecare lucru pe care îl fac.

— Ai vrea să o împărtăşeşti cu mine?

Cassio se apleacă, apropiindu-se de mine.

— Da, eu aş vrea să o aud, de asemenea.

Mă întorc cu faţa spre cei doi şi iau ceaşca cu ceai cu ambele mâini, bucurându-mă de căldura acesteia.

— Chiar nu este ceva sofisticat, serios. Eu am pus un ibric cu apă la fiert şi m-am dus în sufragerie să iau o carte. Atenţia mi-a fost acaparată de o altă carte şi când m-am dus să verific apa, bucătăria era plină de fum şi apa dispăruse. Tehnic, eu am ars ibricul. Dar a arde apa sună mult mai mişto, spun, ridicându-mi umerii şi lăsându-mi privirea pe aburul ce se ridică din ceaşca cu ceai.

Suprafaţa lichidului maro este incredibil de netedă. Cât de straniu. Mâinile mele nu au fost niciodată atât de stabile. Dar este în regulă. Aburul se răsuceşte şi se învârte în aer, iar eu îmi las privirea să îl urmărească, îl las să îmi limpezească mintea. Mintea mea este ciudat de uşoară şi tot ceea ce vreau este să trag un pui de somn.

— Adelaide! Vocea lui Cassio mă trezeşte din amorţeala mea temporară.

Aceasta arată o idee ruşinoasă, deşi nu înţeleg de ce.

— Îmi cer scuze, mormăie şi ia o linguriţă de zahăr. Ea nu aşteaptă încuviinţarea mea înainte să o verse în ceaşcă, deranjând suprafaţa de oglindă a ceaiului.

Mă încrunt la aceasta dezamăgită şi mă întorc cu faţa spre Adelaide din nou.

— Acum este rândul tău să îmi spui o poveste.

Ea şi Cassio schimbă o privire, dar nu pot să spun despre ce este vorba. Faţa lui este goală... terifiant de goală.

— Ei bine... ai vrea să auzi despre momentul când eu l-am bătut pe Cassio la ping-pong? Sau despre ziua în care m-am dus să patinez şi mi-am rupt pantaloni în cur?

— Aş prefera să o aud pe ultima, îi spun sinceră.

Nu vreau să aud despre Cassio şi ea... sau oricine altcineva, dacă sunt sinceră.

Dar sunt absurdă.

Ştiu că sunt.

Şi dau vina pe faptul că este o zi de Luni, azi.

— Ei bine, începea ea, apropiindu-se de mine într-un gest conspirativ, eu voiam să învăţ să patinez. Şi instructorul meu era foarte atrăgător. Un corp perfect, un chip frumos, cu simţul umorului. Ştii genul de care spun?

Eu în mod evident evit să mă uit la Cassio, în vreme ce încuviinţez.

— Ei bine, eu eram îmbrăcată cu o pereche de pantaloni foarte, foarte strâmţi. Nu întreba. Eram tânără şi proastă. Ei bine, după maxim 5 minute de a mă plimba fără să cad în nas, am considerat că eram destul de bună să mă dau mare în faţa lui. Asta nu a avut un sfârşit bun. Eu mi-am ridicat piciorul şi am auzit un sfâşiat. Am avut un moment de „Dumnezeule, ce am făcut", desigur.

Nu m-am putut opri. Am râs. O puteam considera inamicul meu şi ar fi trebuit să fie, luând în considerare sărutul ce i l-a oferit pe verandă... dar ea este, de asemenea, drăguţă şi m-a făcut să râd. Chipul îi este foarte expresiv şi mie îmi place de ea.

Nu îmi oferi acea privire. Eu chiar o plac.