Pulsul vieții

III

Amintirea primei întâlniri încă dă târcoale minții mele. Nu mă lasă să dorm. Nu vrea să plece.
De ce eu?
Vreau să-ți simt iar trupul lipit de al meu. Buzele tale calde aşezate uşor peste ale mele. Deschid telefonul timidă. Un mesaj stă acolo aşteaptând să fie citit.
"Vrei să ne vedem?" Nu ştiu ce vreau de fapt. Vreau ca acel moment să se repete şi în acelaşi timp să nu se fi întâmplat niciodată. Mi-e teamă. De faptul că asta trebuie să se termine la un moment dat iar eu voi rămâne pierdută printre gânduri, amintiri şi lacrimi.
"Sigur". Răspund fiind conştientă că tocmai am acceptat condamnarea la moarte a sufletului meu.
Păcat că acea întâlnire nu avea să se petreacă de fapt.
Zâmbet. Ochi luminați. Amintirea serii aceea. Mâini tremurânde. Dor. Teamă.
Gândul că ne vom revedea îmi face inima să sară de bucurie. O săritură spre abis. Încercând să îmi dau la o parte gândurile şi savurând magia clipei de fericire, hotărăsc să mă pregătesc. Duşul fierbinte îmi mângâie pielea, provocând mii de senzații. La fel ca atingerea lui.
Hainele stau pe pat şi ştiu că în curând vor fi îmbibate de mirosul său care îmi va aduce aminte de el la nesfârşit.
Mă îmbrac şi aştept. Oftez. Mă las pe pat şi îmbrățişez perna.
Telefonul vibrează.
"Îmi pare rău. Ne vedem altădată".
Şi brusc, corpul meu se relaxează. Totul dispare. Iar ființa-mi este invadată de un sentiment de dezamăgire.
Mă las pe pat şi închid ochii. Hotărăsc să nu-i scriu nimic. Las totul aşa cum este.
În fața mea văd iar siluetele a doi oameni îmbrățişați sub un felinar într-o seară târzie de iarnă. O seară care încă îmi provoacă fluturi în stomac.
De ce eu?