Pulsul vieții

XII

Cum ies din starea asta? Ce fac? Cui să spun? Cine mă va înțelege?
Mi-e dor. Mi-e foarte dor. A trecut ceva timp de când nu te-am mai văzut şi simt că mă rup în bucăți de fiecare dată când mă gândesc la tine.
Simt cum sufletul mi se destramă şi nu pot face nimic. Dacă acum e aşa, cum va fi când nu vei mai fii deloc?
Cum o să-mi întregesc sufletul dacă tu nu mai eşti acolo? Întrebări fără răspuns. Deja te pierd. De fapt, nici nu te-am avut. Nu o să te am vreodată. O să rămân cu dorința de a-ți fi emoție. Întreg. Nimic. Şi totul se pierde în sclipirea stelelor pe care le tot privesc seară de seară. Toate întrebările mele şi dorul, imaginea ta şi ochii tăi pe care încă-i văd. Totul se pierde. Se pierde odată cu faptul că nu-ți sunt gând. Nu sunt nimic.
Tu n-o să ştii cum e. Nici n-aş vrea să ştii cum e să săruți o persoană pentru care ți-ai permis să simți ceva, iar ea să se gândească că în locul tău ar trebui să fie altcineva. Te doare. Şi simți cum ai vrea să nu exişti. Să fii doar o umbră care priveşte şi nu simte. Şi plângi cu țigara în mâna tremurândă. Tot ce-ți mai aminteşte de el. Tot ce te mai ține în viață şi totuşi ia viața din tine.
O să simți vreodată asta? O să-ți fie dor de mine vreodată aşa cum îmi e mie de tine?
O să simți?
Mi-e dor de tine.