Pulsul vieții

VII

De fiecare dată când te îmbrățişez, simt că sunt unde trebuie.
Şi de fiecare dată când fumez îmi aduc aminte de asta.
Mă uit la întunericul de afară şi vreau să te simt aici. Să râd iar fără motiv. Să zâmbesc privind la tine.
Mă uit cum țigara se transformă uşor în scrum. Încet şi dureros. Aşa e şi cu mine. Mă sting încet şi simt cum mă transform în cenuşă. Mi-e dor de tine. Din nou. Dar nu vreau să recunosc asta. Ştiu, e absurd.
E rece. Simt cum răceala aerului pătrunde în cameră. Simt miros de țigări şi parfum. Simt că nu eşti aici şi că n-o să mai fii niciodată. Tot nu pot să mă las de fumat. Probabil e singurul lucru care încă îmi aduce aminte de tine.
Îmi muşc buza fără să vreau. Doare.  Realizez că mi-e dor de sărutul tău. Buzele tale calde. La fel ca iarna trecută, îți aminteşti?
Şi nu ştiu ce să fac sau cum sa reacționez. Mă pierd în propriile gânduri. Şi mi-e frică. Mi-e frică de faptul că nu m-aş putea detaşa. Mi-e frică de faptul că m-ai putea lăsa aşa. Ți-ar fi uşor să pleci. Poate prea uşor.
Dar eu m-aş afunda în prăpastia în care am ales că vreau să cad încă de când te-am cunoscut. O alegere conştientă. Dar nu regret. N-o să regret o clipă faptul că te-am cunoscut. Mi-ai oferit clipe de neuitat. Amintiri care dor. Dar e o durere plăcută, ştii?
Şi mă uit la cer. Închid ochii şi îmi las trupul să se elibereze de tensiunea pe care o pui asupra lui. Şi din nou îmi aduc aminte de chipul tău luminat de flacăra slabă a unei brichete.
Tind să leg orice lucru de tine. Vreau să fii prezent acolo mereu. Vreau să nu mă uiți. Vreau să-ți simt iar mâinile calde pe spatele meu. Ador asta. Atingerea ta. Nu mă lasă să respir. Mă sufocă. Îmbrățişările şi momentele de linişte.....
Poate nu ți-am zis, dar țin la tine. Deşi n-o s-o mai spun niciodată.
Retrăiesc momentele în fiecare seară, în fața ferestrei deschise, savurând fiecare clipă cu o țigară.
Şi doare.