Pulsul vieții

XVII

E una din serile în care îmi invadezi iar gândurile. Vara se termină şi serile încep să fie răcoroase. Merg pe strada pustie şi slab luminată, încă simțind cum te țin de mână şi hanoracul tău mă încălzeşte. Mi-au înghețat mâinile. Pe strada asta am mers ținându-ne de mână. Şi vom mai merge, sper. Nu mai aud nimic în jurul meu. Şi tot ce vreau, e să ajung acasă şi să dorm în hanoracul tău. Ador să dorm în el. Are parfumul tău impregnat în el şi simt cum mă îmbrățişezi când îl port.
Şi simt cum aerul care se răceşte treptat îmi mângâie pielea. Aud şoapte. Şi poate înnebunesc. Seara, mergând pe o stradă pustie, mă uit în spate văzându-ne pe noi. Mă uit înapoi şi văd cât de fericită eram prima oară când te țineam de mână. O mână mare, care o încălzeşte pe a mea. Chiar şi acum. Simt cum ființa-mi îngheață când nu eşti lângă mine să mă pot ascunde în brațele tale. Continui să merg. Şi las totul acolo, aşteptând să revăd imaginile acelea la nesfârşit de fiecare dată când trec pe strada asta.
Ajung acasă. Nimeni care să-mi spună măcar "bună". Mi-e dor de tine. Mă întind pe pat, şi fixez privirea în tavan. Stomacul mi se strânge şi îmi pot auzi pulsul. Strâng hanoracul tău în brațe şi inspir cât pot de mult. Miroase a... amintiri.
Închid ochii şi îți aud inima cum bate. Aud cum îmi şopteşti că mă iubeşti. Şi simt ură. Urăsc timpul. Îl urăsc pentru că nu mă lasă să fiu mai mult cu tine. Orele se transformă în minute lângă tine, şi simt că nu-mi ajunge timpul să te sărut, să te privesc, să îți mângâi uşor chipul. Şi simt cum fiecare clipă fără tine e un chin. Îmi iei aerul şi mă laşi să mă sufoc. Prea multe senzații iar trupul meu nu rezistă. Tremur şi-mi simt sângele cum îngheață uşor în vene.
Cum am ajuns să te iubesc aşa mult?