Pulsul vieții

VIII

E seară. Una din serile în care mă simt rău. Îmi tremură mâinile şi mă ustură gâtul de la țigări. Sunt obosită. Obosită să mă simt aşa. Obosită să mai țin țigara. O sting şi o arunc pe jumătate fumată. Mă gândesc la tine. La cum îți faci rău singur fumând.
Cer înstelat. Totul se îmbină aşa armonios pe cerul ăsta trist. Fiecare stea. Fiecare formă. Pete de lumină pe un fundal negru. E una din serile în care mă simt tristă şi tot ce am nevoie e îmbrățişarea ta. Imaginația îmi joacă feste. Văd două siluete îmbrățişate sub cerul ăsta plin de stele. Clipesc. Şi totul se pierde în negura nopții. Mă cuprind singură încercând să-ți înlocuiesc prezența. Dar nimeni n-o s-o facă cum o faci tu. Zâmbesc. Încerc să te simt aici. Nu reuşesc. Nu voi reuşi. Îmi va fi dor să te simt sprijinit de umărul meu. Încerc mereu să trăiesc clipa. Nu reuşesc. În mintea mea se derulează la nesfârşit faptul că vei pleca. Mai devreme sau mai târziu. Dar ştii... poate că n-o să-mi simți lipsa. Poate că altcineva o s-o facă mai bine. O să aibă grijă de tine şi o să-ți alunge orice grijă.
Mi-e dor de tine. Din nou. Şi din nou. Mă arde. Țigara aia mi-a luat tot aerul şi simt cum mă chinui să respir. De ce e aşa greu?
E ca un vis în care cazi în gol.
Mi-e frică de faptul că o să continuie să mă consume lipsa ta. Mi-e frică de faptul că o să te caut în oricine. Mi-e frică să nu mă distrug singură.
Îmi las capul pe genunchi. Respirație greoaie. Piele de găină. E unul dintre momentele în care cedez. Aprind altă țigară deşi mă arde pe interior. Mă uit iar la cer. Toate stele sunt pe acelaşi cer şi totuşi sunt atât de departe una de cealaltă. Mă pierd. Mă cuprinde o senzație de tremur.
Renunț.
Şi las iar capul pe genunchi.
O să mă uiți prea uşor.