Pulsul vieții

XVI

Mă înec în valurile propriului ocean. Nu ştiu ce să spun sau cum să descriu starea asta. Pur şi simplu, simt că mă pierd. Nu mai gândesc, nu mai respir, nu mai văd, nu mai simt. Totul se opreşte. Iar mintea mea e ca o cameră obscură. Developez la nesfârşit imagini cu noi. Tu şi eu. Noi. E ca un blestem. Care n-aş vrea să se rupă vreodată.
Ăsta e efectul tău asupra mea. Moarte lentă. Renaştere. Trăiesc un paradox.
Şi n-aş vrea să pleci vreodată. Dar e inevitabil, nu-i aşa?
Serile în care te aştept în întuneric sperând că poate vii. Diminețile în care mă trezesc singură îmbrățişată doar de parfumul tău pe care încă-l simt. Visele în care te văd lângă mine. Toate astea. Mă sufocă. Mi-e dor. Şi chiar şi în prezența ta, mintea mea repetă întruna" mi-e dor". Un dor care imi taie respirația. Îmi dai fiori. Şi probabil doar asta îmi mai aminteşte că sunt vie. Atingerea ta.
Am renunțat să-mi mai consum stările seara în fața ferestrei. Pentru că acum eşti aici. Eşti aici să mă ții de mână şi să-mi spui că mă iubeşti. Eşti aici să-mi aminteşti că nu m-am consumat degeaba. Şi totuşi, oare aşa e?
Nu pot să nu gândesc pesimist. Un coşmar din care nu vreau să mă trezesc.
Şi tot ce-mi mai rămâne la final e un parfum cu urme de tutun.
Şi tot ce te rog e să ai grijă. De tine şi de amintirile noastre. Măcar atât să ştiu că rămâne.
Momentan, eşti aici. Şi te iubesc. Dar mă întreb. Oare cât o să dureze?