Pulsul vieții

IV

Infinit de stări. Asta simt când sunt lângă tine. Şi totuşi nu ştiu ce simt. Amestecuri de teamă, fericire, extaz, tristețe. Şi totuşi nimic.
Din nou, urmează să ne vedem şi simt cum corpul meu vibrează de fericire.
"Locul nostru". 2 cuvinte şi atâtea momente frumoase. Ultimul încă mi-a rămas în minte. Şi pe retină. Nu ezit şi închid ochii. Văd iar acel moment. Nu l-aş putea uita prea curând. A fost prima oară când ți-am purtat hanoracul. Prima oară când te-ai sprijinit de umărul meu. Prima dată când mi-am permis să-mi recunosc mie însămi că te plac. Că simt ceva distinct. Nu ştiu. Ură, sau sentiment de ataşare. Din nou, revin la nimic. Acum refuz să cred asta. Pentru că mă distruge. Mai mult decât fumatul. De asta încerc să mă las. Deja mă distrugi tu. Cu fiecare sărut sau atingere. Cât despre seara aceea, o să mi-o aduc aminte mereu. Seara, înainte să adorm şi dimineața când mă trezesc.
Era seară. Locul nostru. Pădurea de la periferia oraşului. Ascuns. Tăcut. Liniştit. Poate pentru tine, căci eu nu-mi pot auzi gândurile din cauza demonilor pe care îi omori în mine.
Şi ştii ce văd?
Văd din nou cum mă jucam cu bricheta pe care o aprindeam doar ca să-ți văd chipul. Să-ți studiez respirația. Să văd cum ochii tăi albastru-verzui se luminează. Şi mi-e dor de asta. Să văd milioane de lucruri în ochii tăi. Căci nu ştiu la ce mă gândesc când îi văd.
Văd cum mă ții de mână. Şi văd cum în sinea mea zâmbesc. Îmi place atingerea pielii tale. Mă face să tresar. Îmi dai fiori. Fiori mortali. Dar eu nu-mi pot permite să simt. Nu vreau. Căci ştiu că o să pleci. Iar eu o să vin la nesfârşit în locul nostru. Iar tu n-o să fii aici.
Doar eu şi amintirile mele.
Iar tu n-o să mai fii aici.