Pulsul vieții

XIX

În seara asta, m-am pierdut pe mine însămi. Amintiri şi gânduri. Țigări fumate până la sentimentul de foc în degetele mele. Amețeală. Dor.
Am revenit la senzația de dor. Căci simt că te pierd. Simt că mă pierd pe mine.
Şi e senzația că mintea mea e un labirint, în care nu mai ştiu unde mi-e ieşirea. Vreau să dorm, dar nodul din gât nu mă lasă, mă presează să plâng. Mintea îmi repetă încontinuu "control". Ceva ce nu mai am demult.
Teamă. Fericire. Extaz. Lacrimi. Vreau să plâng, dar mi-am promis că n-o s-o fac. Natura moare, aerul a devenit exagerat de rece şi greu de respirat. Ochii mă dor. Mi-e frig. Şi odată cu toamna, şi eu mă răcesc. De toți şi toate. Simt că-mi urăsc fiecare celulă din corp care mă îndeamnă să mai trăiesc. Şi ultimele răsuflări mă dor. Corpul îmi amorțeşte şi simt cum frigul pune stăpânire pe trupul meu. De abia aşteptam toamna, să simt că atmosfera de afară mă înțelege. Frig şi durere. Altă țigară. Fiecare fum îmi arde sufletul. Se stinge. Arde mocnit şi încet. Şi dureros. De ce te iubesc?
De ce mă iubeşti? Sau e doar imaginația care iar îşi bate joc de mine?
De ce m-ai ales pe mine, să trec prin toate astea?
De ce mă faci să urăsc faptul că încă respir?
De ce mă distruge sentimentul ăsta?
Ce-mi rămâne?
Nimic.
Mâinile-mi sunt reci şi mă prăbuşesc. Închid ochii şi văd cum sufletul mi se face bucăți. Explozie de sentimente şi nodul din gât mă doare şi mai tare.
Mi-e frică. Îmi aşez uşor capul pe genunchi şi mă gândesc. Oare dacă tu ai ştii ce e în sufletul meu, ai mai spune că mă iubeşti?
Ființa mi se frânge şi cedez.
Şi tot ce-mi rămâne, e parfumul tău trecător pe care-l simt de fiecare dată când expir fumul ăsta nenorocit de țigară.
Cât vei mai fii acolo să-mi spui că mă iubeşti?
Cât va mai dura până sufletul meu moare?