Din adâncurile gheții

Capitolul 17

        Ari ma tine strans de mana dreapta si ma trage puternic prin padurea deasa. Palma lui este fierbinte si am impresia ca ma arde. Iar are temperatura? De fapt, corpul lui se comporta ciudat din nou. Acesta ocoleste agil si cu o elasticitate incredibila fiecare obstacol intalnit in cale in timp ce eu sunt tarata ca un sac de cartofi in urma lui. Ma chinui sa nu ma ciocnesc de fiecare tufis sau arbore care imi iese in cale dar nu prea reusesc. Am impresia ca il incetinesc si ca il incurc...si asa este.
    De cand ne-am despartit de profesorul Gorin baiatul alb a adoptat vechea lui atitudine impasibila si a redevenit stana de piatra pe care o cunosteam eu.De atunci nu mi-a mai vorbit. M-a luat pur si simplu de mana si a luat-o in pas alergator prin padure. Cum suntem niste "evadati" trebuie sa ne asiguram ca nu vom fi prinsi iar pentru asta trebuie sa ne grabim si sa ocolim. O sa ajung franta acasa! Inca nu stiu ce legatura are baiatul alb cu acel suedez...daca nu era el acum mi-ar fi inghetat posteriorul in acea pivnita intunecata...sau poate mai rau! Nu stiu la ce s-a referit cand a spus ca a dat cu piciorul la zeci de ani de munca sau ce reprezinta dosarul "imprumutat" de Ari. Inainte sa ajungem acasa si sa se inchida in camera lui am nevoie de raspunsuri. Am iesit deja la drum iar soarele asfinteste.  Nici macar nu stiu cum vom ajunge acasa...simt ca picioarele imi cedeaza iar talpile ma ustura. Imi smulg mana din palma lui si ma asez in fund pe soseaua pustie. Ari se opreste si se uita confuz la mine.
   - La ce te uiti? Crezi ca toti oamenii detin puteri misterioase ca tine? Am mers ore intregi, sunt franta! Nici macar nu putem ajunge acasa...
    Oftez si imi asez capul greoi in palmele reci. Odata cu lasarea noptii frigul incepe treptat sa-mi patrunda in oase. Doamne, vom ingheta de frig pana maine si nu vad niciun adapost in jur!
    Baiatul alb se apropie cu pasi apasati de mine, se apleaca si ma ia in brate.
    - Ce crezi ca faci?!
    - Esti obosita. Nu poti continua singura. Eu nu sunt chiar atat de obosit, pot sa te car. Acesta imi zambeste dar este un zambet stramb si chinuit. Are pete vinetii sub ochi, este tras la fata iar acum nu mai este cald deloc. Arata ca o sculpura in gheata perfecta dar trista, sfarsita. Si el este obosit dar nu vrea sa recunoasca. Imi asez cuminte capul la pieptul sau. Dupa ce imi umplu plamanii cu aer incep sa ma zbat ca sa cobor. Nu il pot lasa sa ma care in conditiile date. Nici eu nu sunt chiar atat de neajutorata.
   - Cati, ce s-a intamplat?
   - Pune-ma jos.
   - De ce?
   - Nu mai pune intrebari inutile si fa ce ti-am zis! Acesta ma lasa cu grija jos si se uita intrebator la mine.
   -  Este in regula...nu sunt neajutorata pot sa ma descurc si singura. Mi-ar fi placut sa am o oglinda la mine ca sa poti vedea cum arati. Pare ca te-am cules dintr-un cimitir, spun eu cu un ton usor amuzat incercand sa destind atmosfera. Nu l-am vazut niciodata atat de...sfarsit. Nu stiu ce este cu el. Chiar pare bolnav.
   - Stiu cum arat...e posibil ca fata mea sa arate si mai infricosatoare peste cateva ore, spuse Ari zambind.
   - Ce vrei sa spui? spun bulversata si putin ingrijorata de raspunsul lui.
Acesta ma cuprinde din nou de mana si ma trage prin padure.
   - Dupa copacii aceia se afla o cabana parasita. Vom innopta acolo. Imi pare rau ca nu te pot duce acasa, Cati...voi incerca...
  -Shh! Ii pun degetele pe buze in semn sa taca.
  - Sunt recunoscatoare ca m-ai adus pana aici...fara tine nu m-as fi descurcat. Ii zambesc si il strang mai tare de mana. Imi zambeste si el si ne grabim spre cabana. Intunericul s-a asternut peste padure iar cabana imi este foarte putin vizibila. Este o constructie restransa din lemn aproape putrezit...dar macar avem un acoperis deasupra capului. Am deschis usa usor reticenta si am privit inauntru...O camera rece si intunecoasa. Ari a gasit o lanterna prafuita pe fereastra si a deschis-o. In camera se afla un semineu, cateva paturi roase de timp sunt indoite pe un dulap gol, podeaua e subreda si scartaie, iar o piele ciufulita de cerb troneaza deasupra semineului. Este in regula, ne descurcam in seara asta.
  - Ma duc sa aduc cateva lemne pentru foc. Asteapta-ma aici, spuse Ari autoritar.
   Inchid usa din lemn iar aceasta scartaie in spatele meu. Ma indrept spre dulapul din coltul camerei si ma intind spre paturile groase. Sunt 5 paturi murdare si roase de molii...se vede ca nu a mai trecut cineva pe aici de ceva timp. Le scutur bine si aproape ma inec din cauza prafului. Din una din paturi a cazut niste lumanari si o duzina de chibrite. Dupa ce asez paturile pe jos in fata semineului, aprind toate lumanarile si le asez in gaurile din podeaua subreda...nu aveam unde sa le pun. Acum camera este luminata partial. Este atat de goala...si trista. Imi e dor de camera mea din casa Sednei! Acolo imi era cald si bine...aici mi-e frig si ma simt singura.
   Usa se deschide brusc si in ea intra Ari cu un brat de crengi uscate. Le asaza in semineu iar cu chibritele ramase aprinde focul. Amandoi stam ghemuiti in fata focului lasand tacerea sa se asterne intre noi. Mi-as fi dorit sa fi luat cu mine ceva de mancare sau apa...fata lui arata mai rau ca inainte si nu imi amintesc cand a fost ultima oara cand a mancat sau baut ceva.  Baiatul alb sta ghemuit langa focul mocnind si se uita in gol...liniile vinetii de sub ochii lui sunt mai pregnante acum. Pare atat de fragil si neajutorat...pentru prima oara vad in el mai degraba un copil nefericit si pierdut decat strainul de gheata.
   - Ari...te simti bine?
  Acesta isi ridica capul buimac si se uita la mine cu ochii mari ca si cum ar fi uitat ca eu ma aflu in camera cu el. Incearca sa zambeasca dar ii iese mai degraba o strambatura.
  - Sunt bine... spuse cu o voce stinsa, aproape soptita. Inchide ochii si pare ca motaie. Eu ma ridic usor, avand grija sa nu fac zgomot si ies din incapere. Ari se simte rau, cu siguranta nu este bine. Pe deasupra mai suntem blocati in mijlocul pustietatii fara provizii iar telefonul mi l-am scapat in pivnita din baza militara. Nu departe de locul acesta, cand veneam cu el la cabana imi amintesc ca am vazut o fantana. Ma intorc sa iau lanterna si pornesc catre apa. Chit ca e posibil sa dau peste animale salbatice trebuie sa ajung neaparat la apa. Dupa vreo cinci minute de mers am ajuns in fata fantanii. Langa ea se afla o galeata din lemn si o franghie. Leg franghia de galeata si o arunc in fantana. Iau apa si ma intorc la cabana. Cand am intrat, baiatul alb era invelit in doua paturi si tremura ghemuit. Ooo nu! Ma apropii de el si ii pun mana pe frunte. E rece ca gheata si are pielea uscata...trebuie sa ii dau putina apa. Il ridic cu greu dar reusesc sa il hidratez. Il invelesc si cu paturile mele si incep sa ii frec febril palmele si apoi picioarele. Nici macar nu stiu ce sa fac. Pare ca are soc hipotermic. Inima imi bubuie demential in piept iar lacrimile grele imi inteapa ochii. Mai pun cateva lemne in foc si ma intorc langa el. Este tot rece...mainile imi tremura si simt ca cedez psihic. Mi-as fi dorit ca tata sa fie aici...mi-as fi dorit sa fi fost un copil mai cuminte si ascultator. Daca Ari pateste ceva din vina mea nu mi-o voi ierta niciodata! Nu am sa las sa se intample asa ceva !Ii ridic manecile de la pulover ca sa-i pot freca mai bine palmele dar observ un fel de vanataie violet la baza incheieturii lui...pare ca este o intepatura care s-a transformat in vanataie. Oare asta sa fie responsabila de starea baiatului alb? Ating usor zona si realizez ca aceasta arde...spre desosebire de restul corpului care este inghetat. Apuc galeata cu apa si ii bag mana in apa rece. Trebuie sa il incalzesc cumva iar eu nu mai pot de frig. Ma asez sub paturi langa el si il iau in brate...voi incerca sa il incalzesc oferindu-i caldura mea corporala. Inima inca imi bate tare si nu stiu sigur daca am procedat cum trebuie...adevarul este ca nu stiu sa acord primul ajutor unui om. Daca scapam vii de aici ma voi asigura ca Do Min ma va invata si pe mine cate ceva. Ma simt sfarsita...si incep sa plang. Mi-e teama. Mi-e teama de viitor. Mi-e teama pentru el...mi-e teama de ce se va intampla cu mine fara el, tot ce simt este teama si o nesfarsita tristete. Las capul sa imi alunece pe pieptul sau. Acum in camera goala singurele sunete care mai sparg tacerea de moarte sunt mocnitul focului si plansetul infundat al unui om invins.

      Ceva ma gadila pe fata. Ma fastacesc putin in speranta ca acest discomfort va disparea dar ma insel singura. Ochii ma dor incredibil de tare iar corpul imi este amortit. Cu ultimele puteri reusesc sa deschid ochii insa vad in ceata...ii inchid la loc. Simt un flux de aer cald cum  se izbeste de ochiul meu stang si apoi o apasare calda si fina. De ce ma simt prinsa in capcana?! O alta apasare calda si fina urmeaza pe ochiul drept. Mainile mele incep sa pipaie imprejurul meu si realizez ca un corp se afla asezat deasupra mea. Deschid ochii panicata, dau sa sar din patura dar imi lovesc capul de un piept tare.
  - Au!
  - Esti bine?
Vocea ingrijorata dar vioaie si complet lipsita de slabiciune a baiatului alb m-a relaxat instantaneu si mi-a umezit ochii. Fata lui frumoasa, ochii mari si albastrii lipsiti de urme vinetii, obrajii usor trandafirii, buzele pline si rosii, toate ma priveau cu ingrijorare si caldura. Nu m-am putut abtine si am sarit la pieptul lui. Am inceput sa tremur fara sa stiu de ce. Acesta ma cuprinde mai bine in brate si isi asaza capul pe umarul meu.
- M-ai speriat atat de tare...am crezut ca te voi pierde... soptesc usor fara sa imi scot fata din pieptul sau.
- Nu...eu am fost pe cale sa pierd cel mai important lucru din lume!
  - Viata ta...
  -   Felinarul meu...
Ma uit confuza  dar el doar imi zambeste.
  - Nu te poti orienta pe cararea dintre vieti bazandu-te doar pe lumina lunii. Iti trebuie un felinar care sa iti arate adevarata fata a umbrelor lasate de stele.
---------------------------------------------------------

       Sabii rosiatice de lumina strafulgera cerul de cenusa. Ma uit cu speranta catre poarta din fata  casei...dar nimeni nu a mai trecut pragul casei de azi-dimineata. Deja a trecut prea mult timp...Cati ar fi trebuit sa se intoarca pana acum. Acum cateva ore am observat ca lipseste si baiatul alb...m-am gandit ca sunt impreuna si de aceea intarzie dar a trecut deja prea mult timp. Niciodata nu au intarziat atat!
   Ma intorc ingrijorata in casa si inchid usa. Nu pot sa nu ma gandesc la ce este mai rau. Daca au patit ceva? Daca ar fi fost totul in regula s-ar fi intors pana acum..
   - Ceva nou, Sedna?
   - Nu, mama. Acum jumatate de ora am cutreierat toata padurea din jurul casei, am mers pe drum si l-am intrebat chiar si pe domnul Johann  daca stie ceva de ei sau daca i-a vazut. Aparent, Cati inchiriase o sanie de la el. Insa cand soarele a asfintit cainii s-au intors...fara Cati. Apoi m-am oprit in fata casei si m-am holbat la poarta sperand ca printr-o minune vor intra pe ea...  spun cu vocea ragusita si posomorata.
   - Sedna, cred ca ar trebui sa il anuntam pe tatal tau. Afara se lasa noaptea si nu te mai pot lasa sa iesi din casa...e prea periculos. Sunt foarte ingrijorata pentru ei copila...nu e bine sa ramana afara pe frigul asta. Maine vom merge cu siguranta la sectia de politie dar mai intai voi vorbi cu tatal tau.
    Mama ia in mana telefonul fix si formeaza numarul de mobil al tatalui meu. Suna de vreo trei ori dar fara rezultat...
   - Mama, cred ca sunt intr-o zona fara semnal...si nu cred ca se vor intoarce pana maine.
    Mama ofteaza invinsa si da frau lacrimilor. Nu mai stau pe ganduri si o iau in brate.
   - Mama, esti obosita. Mai bine mergi sa te culci. Vom vedea ce va fi maine dimineata.
   Mama isi ridica capul de pe umarul meu si ma priveste usor bulversata si indignata.
   - Tu crezi ca eu pot sa dorm linistita stiind ca copiii sunt undeva afara in frig, flamanzi si probabil speriati!?
  - Se pare ca nimeni nu va dormi in noaptea asta, spun eu cu un zambet amar pe fata incercand din rasputeri sa fiu puternica pentru mama.
    Aceasta se asaza pe fotoliul din sufragerie si priveste in gol cu o urma de regret intiparita pe fata.
   - Daca fratele tau ar fi fost aici...totul ar fi fost altfel. Nimic de genul asta nu s-ar fi intamplat. L-as fi trimis cu copiii si acestia nu s-ar fi pierdut...i-ar fi adus teferi acasa...teferi si nevatamati, spuse mama cu vocea tremuranda si cu privirea inca fixata intr-un punct invizibil.
  - Mama...
  - Dar el avea alte planuri. El nu avea sa "putrezeasca intr-un colt uitat de lume". Asa ca a parasit acel " colt prafuit" si l-a lasat sa se macine si sa putrezeasca. Nu s-a uitat in urma sa...nu s-a intors sa vada daca "coltul" inca mai exista. El a plecat...
    Am privit suspinand cum mama se ridica robotic de pe scaun si se inchide in bucatarie. Stiam ca nu a trecut peste plecarea lui...toti ne ascundem dupa masti bine sculptate dar adevarul ramane acelasi. Inca doare...iar dorul sapa si mai adanc in ranile noastre.
    Mama avea deja problemele ei...disparitia celor doi au impins-o din nou in trecut. Daca Cati si baiatul alb nu se vor intoarce teferi si nevatamati mama va fi distrusa. Imi e foarte greu sa gandesc pozitiv in aceste imprejurari...frigul ii poate ucide, pot fi sfasiati de animale, pot fi rapiti sau raniti, ugh! Nu stiu ce le voi spune tatei, lui Nic sau lui Do Min cand se vor intoarce! Nu ma vor ierta pentru asta...nici eu nu m-as ierta.