Din adâncurile gheții

Capitolul 41

   - Stați...nu înțeleg. Cum adică le veți da lumea noastră? spuse tata precipitat încruntându-se la femeia care ne privește superior.
  - Ăah! Ascultă-mă bine pământeanule! Ca lemurienii să ajungă să vă cucerească trebuie să treacă mai întâi de noi. Nu au reușit niciodată să ajungă la voi pentru că noi nu i-am lăsat. Acum 10 ani a început iar războiul. Kahlan a pierdut. Nu mai facem față. Vor trece de noi și vor ajunge la voi. Iar asta mulțumită lui Aradis care a furat obiectul antic. Poate că lumea noastră nu va fi în totalitate distrusă. Dar fii sigur că a ta...va fi secătuită, continuă femeia pe un ton grav privindu-l dur pe tata
  - Dar nu e drept! strigase acesta revoltat
  - Acum e prea târziu. Am primit ordin să eliberăm o rază care v-a anihilat toți sateliții și singura posibilitate de a comunica.. Iar în curând veți muri și voi, spuse Yrjas privind ironic către noi.
- Ce vrei să spui? Mai devreme ai afirmat că nu ești aici ca să ne ucizi...spuse tata încurcat.
  - Oh, dar nu noi vom face asta. Noi suntem aici doar ca să vă distragem atenția, spuse bărbatul în vreme ce un rânjet meschin i se întinde pe întreaga față.
Nu știu dacă și altii au observat, dar locul pare mai întunecat...ca și cum o umbră s-ar fi așezat subit peste clădire. Încep să alerg grăbit în direcția kahlanienilor  spre groaza celorlalți privitori. Trec pe lângă adunătura de clovni fără să le acord vreo atentie și mă îndrept spre ieșire.
  - Cati...ce faci?! Vino aici, imediat! aud vocea autoritară dar stupefiată a tatei.
  Îl ignor și ies afară. Chiar aveam dreptate. Razele soarelui nu mai ating peticul de pământ pe care stă clădirea. Deși în depărtare, soarele strălucește radiant ca de obicei. Îmi ridic privirea spre cer și atunci observ grozăvia. O mașinărie imensă pare că încearcă să acopere întregul cer. Nu știu unde se termină întrucât tot ce se observă în zare este doar metal negru cu lumini roșiatice. Este incredibil...mașinăria asta nu a scos niciun sunet. Totul a fost plănuit! Suntem prinși într-o capcană. Alerg înăuntru alarmată.
  - Tată, am fost încercuiți! Priviți afară! Repede!
Ochii tuturor se măresc de spaimă și pare că rămân blocați pentru o fracțiune de secundă. Nu ajung la tata că unul dintre soldații kahlanieni mă prinde și mă înmânează nenorocitului încoronat. Totul s-a întâmplat atât de repede încât nici nu mi-am dat seama cum am ajuns atât  în brațele bărbatului care mă ține strâns. Acesta îmi rânjește malițios.
  - Nu așa de repede, pui de șobolan. De tine vom avea nevoie mai târziu.
Mă încrunt la el și mă abțin să nu îl scuip în față.
  - Hei, lăsațimi-mi copilul în pace! E nevinovată! spuse tata pășind hotărât către Yrjas. Dar acesta nu apucă să mai facă doi pași că se oprește în loc subit, ca și cum ar fi fost pietrificat.
   Soldații au ridicat mâna dreaptă spre mulțimea de oameni terifiați iar tatuajele lor au început să strălucească. Aceștia stau rigizi și încordați cu palmele drepte în aer și par că se concentrează din răsputeri către ceva. Mă uit înapoi spre mulțime și observ că nu doar tata a fost pietrificat. Toată lumea pare blocată în timp...nicio clipire din ochi, nicio respirație, nimic care să denote că sunt vii.
   Încep să mă zmucesc în brațele de fier ale bărbatului.
  - Ce le-ai făcut?! Lasă-i în pace! strig nervoasă cât pot de tare
  Acesta mă ridică ca pe un sac de cartofi și mă pune pe umărul său. Atârn cu capul în jos ca o inutilă și încep să mă enervez și mai tare. Înainte să ieșim pe ușă arunc o ultimă privire mulțimii tăcute. Pare că unul din ochii lui Igor zvâcnește spontan. Cât mi-aș dori să nu ajung pe mâinile acestor ciudați! Ari...unde ești?!
   Kahlanienii s-au oprit în mijlocul curții și încep să privească în sus către nava abisală. O lumină orbitoare ne înconjoară pe toți și simt cum începem să fim ridicați în aer. Imediat ce pun piciorul pe ceva tare voi fugi unde văd cu ochii. Mă uit în dreapta și remarc că femeia kahlaniană mă privește cu milă și ironie.
   - Îmi pare rău pentru tine, gândac nefolositor. Dar băiatul Rharsitei te-a băgat în asta.
  - Cine este Rharsita? întreb eu încurcată
  - Rharsita nu este un nume. Dar acum gata cu vorba...
Înainte să pot protesta, degetele femeii mă ating lin pe gât și simt cum întregul corp cutreierat de spaimă și adrenalină ajunge să fie cucerit de o somnolență profundă. Mă străduiesc din răsputeri să nu închid ochii tocmai acum dar magia femeii mă doboară. Nenorocita va plăti pentru asta!