Din adâncurile gheții

Capitolul 36

          În acest moment, milioane de oameni probabil gustă liniștiți din banalitatea vieții cotidiene. Se trezesc de dimineață ciufuliți și amorțiți blestemând alarma care le-a spulberat somnul prețios. Își urmează cursul existenței ca o rutină plictisitoare și sâcâitoare dar totuși trăiesc în liniște: gânduri perturbate doar de valuri minore, dinscomfort superficial și distracții anoste. Liniștea sufletească este una dintre cele mai neprețuite comori de pe pământ. Mulți tânjesc după ea, denumind-o în felurite moduri precum fericire sau împlinire dar puțini sunt capabili să vadă calea către acestă cheie a vieții. Iar poate și mai mulți au ochii acoperiți de ceața indolenței și a superficialității. Oare câți dintre ei privesc dincolo de vârful icebergului? Câți dintre ei au încercat să cerceteze ce se află în subteran sau să pună la îndoială realitatea pe care societatea ne-o oferă. Chiar este istoria pe care noi o studiem la școală reală și exactă? Nu a fost nimic alterat sau modificat? Dar oamenii? Oamenii sunt în realitate așa cum îi percepem noi, sau mai degrabă cum vor ei să fie percepuți de către ceilalți?Dar cui îi pasă? Nu acesta este adevărul? Cui îi pasă...Grijile și necazurile de zi cu zi sunt mult mai importante. Bârfele și intrigile din societate sunt cele care contează cu adevărat. Oamenii merg la teatru sau operă nu pentru că i-ar răscoli arta prea mult ci pentru că dă bine să fi văzut în asemenea locuri culte. Asta contează: imaginea. Imaginea în societate primează în fața multor valori precum cinstea, sinceritatea sau inocența. Oamenii sunt obsedați de această imagine, se pierd în detaliile nesemnificative ale vieții și ajung să fie prinși în pânza de păianjen al unui cerc îngust de mentalități și preocupări.
     Mă aflu într-un avion privat în drum spre un obiectiv de care depindem noi toți. Pentru că este posibil ca societatea noastră să nu mai  rămână așa cum o știam noi. Societatea viitorului ar putea fi un tărâm nou, necunoscut și fascinant sau ar putea să nu mai existe deloc. Mi s-a tot demonstrat în această scurtă viață a mea că viitorul e imprevizibil iar uneori șochează. Iar în momentul de față îmi doresc mai mult ca niciodată să pot citi viitorul. Dacă cineva ți-ar spune că mai ai câteva zile sau chiar câteva ore de trăit, cum ți-ai gestiona timpul rămas? E posibil ca lumea noastră să aibă un timp limitat de existență. Poate că numărătoarea inversă a început încă de la apariția băiatului alb. Cine ar fi putut ghici toată această catastrofă la început? Am plecat într-o călătorie inocentă datorită meseriei tatălui meu...nu am prevăzut dezastrul ce avea să urmeze și să se mărească treptat asemeni unui bulgăre de zăpadă. E posibil...chiar e posibil ca într-o secundă întreaga civilizație a Africii să dispară asemeni regretatului oraș Pompei. Iar din acea societate vie și plină de culoare să rămână doar ruine, cenușă și moarte.
   - Vă rog, să vă puneți centurile de siguranță! Ne pregătim de aterizare!
Corpul îmi este zgâlțâit aproape în mod violent și simt un gol în stomac care îmi crează un discomfort incredibil. Am aproape aceeași senzație pe care am avut-o în caruselul din parcul de distracții. După câteva minute care au părut ore pentru mine, avionul aterizează în siguranță. A fost o călătorie lungă, obositoare și tăcută. A fost tăcută doar pentru mine. Rusia a trimis odată cu acest avion și câțiva oameni de încredere din KGB care să-i țină la curent cu evenimentele și care să administreze fortărețele pline cu soldați și armament. În fond, aproape toate țările și-au trimis arme și reprezentanți pe tot continentul african. Conducerea este ocupată acum cu desfășurarea procedurilor de defensivă și mușamalizarea realității. Ultimul lucru de care au nevoie în momentul de față este panica în rândul populației. Oamenii trebuie ținuți sub control întrucât haosul și dezordinea nu îsi au locul în această situație delicată. Fiecare mutare, cuvânt sau acțiune pot fi fatale. Pe un teren necunoscut trebuie să pășești cu precauție, calmitate și atenție. Înțeleg că în situația actuală este mai bine ca oamenii să nu știe de pericolul care bate la ușă. Dar mă îndoiesc că vor  putea ascunde asta prea mult timp. Situația a căpătat o anvergură impresionantă, greu de mascat sau negat. Nu mai avem mult timp înainte ca mass-media să răspândească groaza între oameni. Dar cu toții sperăm ca situația să mai rămână sub control încă vreo 42 de ore...cât să o încheiem cu lemurienii iar ei să se facă dispăruți pentru totdeauna. Prea ușor, nu-i așa? Noi toți suntem conștienți că lucrurile nu vor merge atât de simplu și că în urma acestei întâmplări societatea umană nu va mai rămâne la fel. Nu vom mai fi ca înainte. Odată cu întâlnirea acestor indivizi, lumea noastră a intrat într-o altă etapă. Iar viitorul nostru este îngrijorător. Câțiva soldați sud-africani împreună cu ministrul apărării din Africa de Sud ne-au așteptat la aeroport. Toată lumea a privit lung și sceptic când Ari a coborât din avion. Diferite emoții se citeau pe acele chipuri dure, de la fascinație până la frică. Apoi și-au îndreptat atenția către tata și ceilalți adulți. Au format un grup destul de gălăgios și au plecat agale către mașina care avea să ne transporte. Tata pare să aibe o discuție aprinsă cu domnul ministru care îi zâmbește binevoitor.
    Mai mulți savanți, arheologi și lingviști vor să discute cu tata pe baza descoperirilor lui. Natașa, Igor și Aro vor intra direct într-o ședință cu alte personalități importante din sfera apărării, veniți special pentru a stabili următoarea noastră mișcare. În ultimele ore toată lumea va fi extrem de ocupată și agitată. Eu nu știu unde mi-aș putea găsi locul. Fiind poligloți, Sedna și Minjoon îl vor urma pe tata. Dar mai întâi trebuie să o găsim pe Sedna.
    Ari a fost încordat tot drumul spre Africa de Sud. Parea foarte îngândurat și detașat de realitate. Dar se pare că soarele african l-a zmuls din starea lui meditativă. Această schimbare majoră a temperaturii a afectat pe toată lumea, cu atât mai mult cât nu aveam pregătite haine de vară. Dar Ari arată copleșit. Fața îi este schimonosită și încruntată. Acesta cade într-un final în genunchi, încercând disperat să-și acopere capul și fața cu mânecile bluzei.
   - Aradis!
Alerg disperată către el și  creez un fel de paravan între el și soare. Dar acum observ motivul colapsului său...pielea neacoperită de haine este arsă. Sfinte înger! A mers cel mult trei minute în bătaia soarelui dar arată ca și cum cineva l-ar fi bătut cu foc.
  - Ajutor! Tată! strig cât pot de tare către grupul din față. Aceștia se opresc în loc și privesc buimaci către noi. În secunda următoare, toți se alarmează iar câțiva soldați apar de nicăieri și  îl acoperă pe Ari cu câteva geci. Aceștia aproape că îl târăsc până la duba care avea să ne ducă la fortăreața militară improvizată. Tata privește panicat către băiatul ghemuit pe bancheta din spate. Mașina a pornit rapid în trombă.
  - Cati, ce s-a întâmplat? întreabă tata aproape în șoaptă
  - Razele solare sunt mult prea puternice pentru pielea lui. Îl ard...
  - Ar fi trebuit să prevedem asta. Pielea lui e lipsită aproape în totalitate de melanină și este totodată mai subțire decât a unui om obișnuit. Îmi pare rău...mai degrabă eu aș fi trebuit să prevăd asta. Dar în ultimul timp nu am mai fost atât de preocupat de detalii deși ar fi trebuit. Îmi pare rău, spuse Minjoon pe o voce liniară dar cu ochii sclipind de regret și dezamăgire.
  - Nu este vina ta, băiete. Și având în vedere că vorbim de această "cutie cu surprize" nu putem ști la ce să ne așteptăm din partea lui. În fond, nu știm nimic despre el, spuse tata blând către Minjoon.
  - Îl vom duce direct la spital, spuse bărbatul în vârstă de pe bancheta din față. Domnul ministru se uită îngrijorat către noi.
  - Nu! se auzi glasul dur și poruncitor al lui Ari. Niciun spital, niciun doctor! Dacă sunt aici și vă așteptați să vă respect ordinele atunci am și eu câteva condiții. Unu: Nu voi răspunde decât la întrebările care mi se par relevante și doi: nu voi fi examinat sau studiat în niciun fel. Condiția mea biologică nu vă privește pe voi.
  Cât despre arsuri, voi avea singur grijă de ele. Nu trebuie să vă îngrijorați din pricina mea. În momentul de față aveți probleme mai mari, încheiase acesta hotărât. Nu îi putem vedea fața întrucât este înfofolit în material dar i-am auzit vocea clară si promptă. Verdictul său nu lasă loc de obiecții.
  Domnul ministru privește confuz și puțin șocat către tata care ridică din umeri și zâmbește forțat. Atmosfera din mașina s-a transformat în una apăsătoare și ciudată. Soldații care ne însoțesc se uită aproape scandalizați către băiatul alb. Nu cred că pot înțelege cum ar putea cineva să vorbească pe un astfel de ton domnului ministru. Atitudinea lui însă, nu ne mai șochează pe noi pentru că spre deosebire de acești străini noi știm că Ari nu se supune nimănui și cu atât mai puțin să fie controlat.
   - Condu mai repede! Nu avem o eternitate la dispoziție ! țipă Natașa dur către bărbatul slăbănog de la volan care pare că se adâncește mai mult în scaun.
  Igor pufăie înfundat uitându-se cu ironie către șoferul nostru. Acesta își întoarce chipul spre mine deținând un rânjet măreț și superior specific Igor. Cum poate să aibă atitudinea asta chiar și acum?
    - Ai fost cam tăcută în ultimele ore. Ce s-a întâmplat cu tine? spuse acesta cu o inocență care mă intrigă.
Ce se întâmplă cu mine?! Ce e cu el?! Nu este normal să ai o atitudine mai rezervată și meditativă când știi ca este posibil să mori în două zile?! Eu asta am făcut. Am gândit! Poate ar trebui să o facă și alții mai des.
   Mă încrunt către blondul din fața mea și îmi dau ochii peste cap.
  - De ce te enervezi? continuă acesta pe același ton inocent
  - Vorbim mai târziu, Igor. Nu este momentul potrivit pentru discuții amicale, îi răspund eu tăios.
Ultimul lucru de care am nevoie este o discuție dubioasă cu acest rus nonconformist într-o mașină plină cu persoane și bonus, un ministru.
  - Poate vrei să vorbim mai târziu...
  - Poate vrei să taci și să nu mai deschizi gura vreodată, intervine Ari brusc în discuție având vocea mai dură și iritată ca mai devreme.
Igor rânjește către acesta și se întoarce cu spatele la mine dar nu înainte să îmi facă cu ochiul. Minunat! Acum atmosfera e și mai ciudată.
   Mulțumită Natașei care l-a torturat psihic pe săracul șofer, călătoria nu a durat mai mult de zece minute. Am ajuns curând la o clădire situată undeva la marginea orașului într-un câmp deschis de savană. Clădirea este de înălțime obișnuită, bine fortificată, de culoare gri, pe alocuri fiind vopsită cu negru și verde. Un gard imens din sârmă ghimpată și electrică înconjoară protector clădirea care forfotă de oameni și mașini. În jurul acesteia sunt construite mai multe corturi, pline cu oameni, obiecte sau arme. Atmosfera de aici mă face să mă simt ca la bâlci.
   Doi oameni care țin un fel de umbrelă realizată din frunze mari, vin și îl acoperă pe Ari. Aceștia se grăbesc să îl ducă în clădirea sobră. Voi merge după el.
  - Minjoon!
Vocea feminină plină de emoție mă determină să mă opresc în loc. Mă întorc ca să observ o fată îmbrăcată într-o rochie albastră de vară, sărind în brațele asiaticului. Acesta o strânge puternic și își îngroapă capul în părul ei. Sedna! E teafără! Fata se desprinde din îmbrățisare protectivă a lui Minjoon și îl privește cu emoție și fericire. Este fericirea revederii. Minjoon îi cuprinde chipul între mâini și o sărută apăsat frunte.
   Cealaltă mașină tocmai a parcat. Din ea ies Terignak, Ashi și Aro care se reped către Sedna. Toți o strâng în brațe și o sărută. Familia Hagen a fost reunită.
   - Vai, dar ce reuniune emoționantă! Aproape că mi-ați stors o lacrimuță prăpădită! spuse pe un ton vioi și jucăuș un bărbat care tocmai a ieșit dintr-un cort. Este îmbrăcat într-un tricou verde pe care scrie "I'm an albatroz", poartă un  șort cu floricele, în cap are o pălărie de paie iar o  pereche de ochelari de soare îi acoperă ochii. Bărbatul ne privește cu un zâmbet de milioane și ridică brațele către noi.
  - Cine vine să-mi dea o îmbrățișare? continuă acesta teatrul.
Nenorocitul de Richard!