Din adâncurile gheții

Capitolul 20

Privirea lui e moartă. E ca și cum nici nu s-ar afla în cameră. De la ultima noastră discuție starea lui psihică pare că s-a deteriorat și mai mult. Pare pierdut într-o altă lume...în una în care eu încă nu am acces.
După ce am făcut o baie caldă amândoi și am mâncat, mama Sednei ne-a rugat să coborâm în sufragerie pentru că vom avea o discuție. Știam că va trebui să dăm socoteală pentru absența noastră. Mă bucur totuși că am avut timp să mă gândesc și să îmi limpezesc mintea. De la un timp mă văd prinsă într-un viciu de care nu mai reușesc să scap: mințitul. Urăsc minciuna, urăsc mincinoșii dar cel mai mult mă urăsc pe mine pentru că am devenit cea mai mare mincinoasă. Nu văd nicio ușiță de scăpare...nu îi pot pune în pericol povestindu-le de ce s-a întâmplat ieri.Ar căuta să cerceteze și s-ar băga singuri in probleme... și nici misiunea lui Ari nu o pot periclita. Dacă el a spus că este mai bine să tăcem deocamdată, atunci așa voi face.
Sedna stă așezată pe un scaun în fața noastră. Privirea ei încearcă parcă să patrundă până în adâncurile sufletului meu și să dezlege ghicitorile care o presează încă de când am pus piciorul în cameră. Ashi s-a așezat și ea lângă Sedna, însă aceasta are o privire binevoitoare reușind să schimbe atmosfera sumbră din cameră.
- Acum că suntem cu toții împreună din nou, poate ați dori să ne povestiți ce s-a întâmplat, înainte ca bărbații să ajungă acasă.
- Nu este un "poate", spuse ferm Sedna.
Aceasta se uită sever la mine. Dar știu că în adâncul minții sale are loc un război de sentimente pe care nu este capabilă să îl controleze încă.
Trag aer adânc în piept și mă rog să par credibilă.
- Băiatul alb a venit cu mine, m-a prins din urmă. Eu am sugerat să ne plimbăm puțin prin pădure deoarece acasă ne-am plictisi. Ne-am afundat prea mult prin pădure, s-a întunecat destul de repede afară și ne-am rătăcit. Spre fericirea noastră am găsit o cabană abandonată în pădure. Am stat acolo peste noapte iar când s-a crăpat de zori în următoarea dimineață am plecat spre casă. Îmi pare rău.
Am încercat pe cât posibil să evit ochii Sednei...imi e teamă de ce aș putea vedea în ei: îndoiala sau poate reflexia unei mincinoase.
- Oh...înțeleg. Dar fata mea este periculos să hoinărești prin pădurile astea înghețate mai ales când nu cunoști locurile. S-ar fi putut întâmpla o tragedie. Niciodată! Niciodată să nu mai faceți un lucru de capul vostru fără să întrebați înainte. Realizați că va trebui să îi spun și lui Nic asta...
- Știu...imi pare rău, spun eu aproape șoptit.
Sedna se ridică aproape violent de pe scaun și urcă rapid în camera ei.
- Și-a făcut multe griji...dar îi va trece. Las-o puțin să se calmeze...
- Nu, trebuie să vorbesc cu ea...
Înainte să urc după Sedna mai arunc o privire băiatului trist de lângă mine. A fost absent în tot acest timp. Îl ating delicat pe mână și apoi i-o strâng puțin. Acesta se uită la mine năuc de parcă tocmai l-am trezit dintr-un vis. Îi zâmbesc încurajator. Nu primesc vreun fel de zâmbet în schimb dar sunt obișnuită cu felul lui de comunicare diferit. Acum să văd cum o împac pe fata asta...pare o misiune imposibilă. Bat timid la ușă...nimic. Mai bat o dată...același rezultat. Îmi iau inima în dinți și deschid ușa subtil băgând repede capul înăuntru cercetând zona. Sedna e cocoțată pe pervazul de la fereastră uitându-se pierdută pe fereastră. Fac câțiva pași timizi în cameră și mă așez pe pat. Nu știu ce i-aș putea spune.
- Îmi pare rău, Sedna. Chiar îmi pare rău. Nu am să mai ies niciodată din cuvântul adulților.
Liniște...nici măcar o mișcare.
- Ai dreptate să fii supărată. Eu mereu fac tâmpenii...mă bag singură în probleme din cauza curiozității în exces din cauza încăpățânării...imaturității...am multe defecte. Multe dintre ele nici măcar nu le pot îndrepta. Sunt un om. Dar am și calități...iar una din calitățile mele ești tu. Am nevoie de tine Sedna..
Liniște...este destul de incomod să vorbești cu spatele cuiva. Însă știu că dacă nu mă va ierta acum...nu o va face prea ușor. Nu vreau să o pierd.
- Chiar nu mă poți iert...
- Toți plecați. Toți dispăreți. Mă faceți să trăiesc pentru câteva clipe apoi mă lăsați să mor. Mai întâi copiii din sat...cu toții au plecat departe spre a studia și a-și construi un viitor. Eu nu...Sedna a rămas aici, în trecut. Apoi pleacă el frângând inima tuturor...și acum vrei să pleci și tu!
Sedna se intoarce spre mine... privirea acuzatoare încadrată de lacrimi amare mă trimite într-o stare de șoc...nu știu cum să reacționez.
- Ce s-ar fi întâmplat dacă mureai? Ăh? Ce s-ar fi întâmplat cu mine? Cu tatăl tău...cu Do Min...cu viața mea? De când ai ajuns aici mi-ati schimbat viața...mi-ați colorat-o si transformat-o într-un tablou vioi. Nu mă mai simt singură, pentru că întotdeauna este cineva în casă, nu mă mai simt tristă pentru că năzbâtiile tale mereu mă amuză, nu mă mai simt inutilă deoarece alături de tatăl tău simt că fac ceva special, nu mă mai simt goală pe dinăuntru pentru că Do Min...mă completează. Nu pot pierde toate astea...nu vă pot pierde pe voi, spuse Sedna pe nerăsuflate ca și cum războiul de sentimente din sufletul ei s-ar fi încheiat cu o explozie colosală.
Mă ridic de pe pat și o iau în brațe. Aceasta mă strânge puternic, îngropându-și fața în scobitura gâtului meu.
- Îmi pare rău, Sedna. Ești prima mea prietenă adevărată iar eu te-am rănit atât de tare. Îți promit...îți promit în calitate de prietenă că niciodată nu vei mai simți acele sentimente! Eu...noi vom fi mereu alături de tine.
Dar cel mai tare îmi părea rău că trebuia să o mint. Doar o forță inumană mă ține să nu îi spun adevărul. Sunt sigură că se va îngrijora în exces și îmi e teamă de cum ar putea acționa în viitor...in plus ea nu poate ține un secret. E prea sinceră.
-Deci...mă ierți? Măcar acum că în viitor nu știu dacă mă vei mai ierta.
- Oricum nu aș fi putut sta prea mult supărată pe tine. Îmi e imposibil, având în vedere că ești unul din motivele fericirii mele.
Aproape mă înnec la auzul cuvintelor ei...simt cum inima mă strânge. Aș vrea să îi promit că nu o voi mai răni...dar nu pot. Deja am pregătit terenul unei noi lovituri în viitor mințind-o cu privire la ziua de ieri. Aș vrea ca pământul să se deschidă și să mă închidă chiar acum.
-Iartă-mă, Sedna...Iartă-mă!
---------------------------------------------------------
Sunt readus brusc la realitate de pericolul unui înnec. Simt senzația de ud pe toată fața în vreme ce apa mi-a intrat puțin pe nări. Mă ridic cât pot de repede în șezut și observ că sunt încă pe uscat. Deschid ochii greoi iar primul lucru pe care îl observ este rânjetul răutăcios al lui Jack. Acesta stă cu o mână în șold în timp ce în cealaltă atârnă plosca pe care deabia a golit-o pe fața mea. Simt cum iritarea îmi fierbe sângele.
- Dormeai ca un sac de cartofi! E bine că te-ai trezit totuși...cu puțin ajutor de la neica Jacki, spuse acesta amuzat.
- Cred că sensul umorului tău va fi singurul lucru pe care nu îl voi putea descifra, spun eu nervos ridicându-mă în picioare.
Do Min îmi întinde o cârpă pe care o apuc rapid.
- Am strâns toate ustensilele. Suntem gata de plecare. După calculele mele, vom ajunge acasă în vreo 3-4 ore. Asta dacă vremea va ține cu noi.
- Să mergem. Toată lumea să deschidă lanternele și să se așeze în șir indian. Nu uitați să aveți grijă pe unde călcați și ce atingeți! Locul nu este sigur...
- De când ești tu șeful expediției? strigă Jack plictisit din colțul opus al camerei.
- De când am descoperit harta! îi răspund eu pe un ton puțin superior și încă nervos pentru apa turnată în față.
În curând ieșim la suprafață și începem să coborâm printre copacii goi. Coborârea și faptul ca pământul e alunecos va îngreuna mersul...și va consuma timp. Sunt îngrijorat pentru Stan și pentru Cati. Frigul și greutățile prin care am trecut i-au șubrezit de tot sănătatea lui Stan. Nu mai iese deloc din cameră...iar faptul că nu avem vreun spital prin apropriere îmi adâncesc grijile. Primul lucru pe care îl voi face imediat ce ajung acasă este să îi cer sania lui Terignak și să îmi duc prietenul la spital.
- Ești bine?
Privirea suspicioasă a lui Do Min m-a trezit din adâncimea gândurilor mele. Nici nu am observat când s-a furișat în spatele meu.
- Nu am putut să îmi iau gândul de la străin...mă îngrijorează faptul că ar putea avea intenții ascunse. Mai exact...ce fel de intenții are și ce vrea de la noi. Cine este si ce...
- Do Min...îți împărtășesc grijile dar eu nu îl văd ca pe un pericol. Deși rațional știu că urmărește ceva. Imediat ce îl duc pe Stan la un spital vom da cărțile pe față și vom discuta cu el. Lucrurile nu mai pot merge așa...
- Cei de la Harvard vor trimite pe cineva...
- Poftim?
- Nu e ca și cum ne-ar fi dat de ales...descoperirea unei noi specii de animai în mijlocul Groelandei ar creea o vâlvă în lumea științifică la nivel mondial și s-ar putea solda cu câteva premii si renume. Iar noi nu deținem "animalul". Ei vor doar ca să le arătăm unde este și unde l-am descoperit, în rest nu ne vor deranja. Ne-au asigurat că ne vor fi recunoscute meritele...ce le vom da, Nic?
- Doamne, asta este o reală problemă. Nu avem cum să evităm asta...iar nici amânatul nu ar ajuta...
- Trebuie să mergem să vorbim cu el și să îi spunem adevărul. Acesta ar putea să îl analizeze pe băiat de aproape și cu toate resursele având în vedere că e doctor biolog, să stabilească ce este...
-Dar dacă greșim, Do Min?
- Poftim?
- Nu cred ca este o idee bună să implicăm guvernul în asta...oameni din afară. Ar putea să îi facă rău...să distrugă. Mai întâi trebuie să vorbim cu el.
- Dar el nu vorbește, Nic. Nu vrea! Nu ne dă de ales... spuse Do Min printre dinți.
- De data aceasta, noi nu îi vom da de ales. Instinctul îmi spune că are legătură cu tezaurul nostru. Nu vreau să îmi pun în pericol munca...și nici viața lui. Ai încredere în mine, băiete!
- Bine...bine, Nic. Și atunci ce îi vom spune, trimisului?
- Vom trage de timp...vom creea povești, în fond ai trimis doar niște păr, nu?
- Da.
- Perfect! Putea fi găsit oriunde. Nici nu trebuie să spunem dacă l-am văzut sau nu! Indicăm niște zone oarecare, el va cerceta iar noi ne vom vedea de treabă. Nu are nicio dovadă împotriva noastră de vreme ce nu am dezvăluit mai mult.
- Ce așteptăm, Nic? De ce tragem de timp?
- Ca băiatul să își dezvăluie secretele și să plece. Chiar ți-ai dori să ajungă pe masa de disecție a guvernului?
- Nu... Dar dacă intrăm în probleme...e posibil să nu mai ieșim. Guvernul SUA e implicat în asta...el este interesat în special de băiat. Dacă te joci cu el, te joci cu viața ta de fapt. Sper că te-ai gândit bine, Nic.
Oftez puternic și îmi duc mâinile la frunte. Deja mă doare capul. De ce era nevoie de complicația asta? Cine ești tu, băiete?
- Sper și eu că am făcut decizia corectă. Dar eu nu am încredere în ei, Do Min. Deocamdată e bine să păstrăm tăcerea. De aceea te rog, toate astea trebuie să rămână între noi. Nu vreau să creăm agitație în casă. În plus, Jack nu l-ar cruța.
Do Min încuviințează din cap. Privirea îi este severă, serioasă și ușor iritată. Nu îi place situația. Nici mie nu îmi place dar nu îmi văd altfel perspectiva. Sper doar că am făcut alegerea înțeleaptă.