Din adâncurile gheții

Capitolul 18

           Am tușit puternic din cauza fumului gros și vechi de praf. M-am dat câțiva pași înapoi ferindu-mi căile respiratorii cu mâneca de monstruosul nor innecăcios.
    - Nic, esti bine? strigă Do Min ingrijorat făcând câțiva pași spre mine. Ceilalți îl urmează curioși de zarva produsă.
    - Ce s-a întâmplat aici?! întreabă Jack scărpinânduși ceafa încurcat.
    Eu mi-am scos ochelarii de la ochi, acestia fiind acoperiti în totalitate de praf și funingine și încep să îi șterg preocupat.
     - Se pare că locul ăsta e mult mai misterios și plin de secrete decât credeam, spun eu potrivindu-mi bine ochelarii deabia stersi.
     - Ce vrei să spui? spuse Terignak privindu-mă serios și ușor încruntat.
      - Ați luat mostrele?
       - Da, le-am luat, spuse Do Min cu  vocea liniară.
     - Pune-le te rog în buzunarul superior al ruxacului meu și sper că ai avut grijă să nu contaminezi monstrele cu...
   - Hei, hei, putem lăsa discuția despre bolovani antici pe mai încolo? Sunt sigur că nu ne-ai chemat aici să pălăvrăgești despre asta! spuse Jack ușor exasperat și nerăbdător.
   - Nu, Jack. Cred că ne-a chemat să ne arate asta, spuse Terignak pe un ton visător indreptând degetul spre blocul din piatră.
   - Intr-adevăr, Terigank! Acesta este motivul.  La început am crezut că este doar un artefact ce merită cercetat dar m-am înșelat. Am analizat simbolurile celtice iar după ce le-am tradus am realizat că una din cifre era întoarsă cu susul în jos iar asta nu e tot. Vedeți crăpătura aceea din tavan? Am urmărit razele solare și am observat că acestea se așază perfect pe o anumită dată din calendar care se întâmplă să fie fix data în care suntem astăzi numai că ordinea firească a fost inversată începându-se cu anul și nu cu ziua. Am rearanjat simbolurile iar după ce acestea au căpătat ordinea firească, obiectul din piatră s-a deachis. Va trebui să mă ajutați să îl dau jos.
      Toți mă priveau  cu gurile aproape căscate așteptând parcă să le spun că nu acesta a fost motivul si că am glumit. Mi-am încrucișat mâinile la piept în semn de exasperare și mi-am dat ochii peste cap.
     - La ce vă uitați? Mă ajutați sau nu?
Treziți parcă dintr-o transă toți se pun în mișcare fără să scoată o vorbă și fiecare se așază strategic în fața  unui colț de piatră pentru a putea fi ridicată mai ușor.
   - La trei, ridicăm toți cu toată puterea, spuse Jack uitându-se la fiecare dintre noi ca și cum ar aștepta o aprobare.
   - Unu...doi...trei!
Mâinile noastre s-au încleștat puternic de marginile blocului din piatră, după care am tras cu toată forța în sus și apoi spre stânga, capacul din piatră căzând zgomotos pe pămant. Un alt nor de praf, de data aceasta mult mai mare și mai dens a invadat încăperea si căile noastre respiratorii, obligându-ne să ne retragem undeva în colțul camerei unde aerul e mai respirabil. După câteva secunde de tuse febrilă , norul s-a mai împrăștiat ceea ce ne-a permis să ne apropiem de blocul din piatră.
    Am deschis toți lanternele pentru a lumina interiorul blocului din piatră.
Mai multe pergamente, foarte bine conservate asemănătoare celor de la Marea Moartă erau așezate ordonat în colțul drept al blocului din piatră. Am rămas stupefiat. În colțul stâng însă se află ceea ce cred eu că este un sceptru.  Mânerul este sculptat în formă de spirală și construit dintr-un fel de cristal sau sticlă transparentă...trebuie să îl analizez mai bine.  În partea superioară a mânerului se află un frumos glob albastru de cristal, semi-transparent si deosebit de neted. Însă sunt destul de sigur că pe acest mâner sunt sculptate anumite imagini, sau simboluri...nu pot vedea bine de la această distanță. Oare să fie acesta sceptrul lui Merlin însuși? Chiar lângă sceptru se află o oglindă mică, cam de două ori cât palma mea. Are formă ovală, este foarte subțire și netedă. Sfinte înger! Sunt atâtea lucruri de analizat, atâtea descoperiri...simt cum aerul îmi părăsește plămânii și cum inima își schimbă ritmul. Cât de încântat va fi Stan să vadă toate astea! Știam eu că această călătorie nu a fost în van! Sunt îcântat! De-a dreptul extaziat! Aceste pergamente ar putea conține dovezi referitoare la existența regelui Arthur, a lui Merlin și câte altele! Cred ca voi avea nevoie de întăriri.
    - Nic, ce sunt toate astea? întreabă Jack aproape șoptit și ușor bulversat.
    Do Min încă privea în interiorul blocului din piatră cu un interes neprefăcut încercând parcă să deslușească un mister vechi de mii de ani. Terignak arată ca un puști care este dus pentru prima dată la muzeu, fața lui fascinată și senină contrastând cu seriozitatea și concentrarea lui Do Min.
     - Dragii mei tovarăși de călătorie, vă prezint tezaurul mult căutat și pentru care am făcut atâtea sacrificii! spun eu înflăcărat și entuziasmat de isprava noastră. Deabia aștept să ajung acasă și să telefonez în țară. Am atâtea de făcut!
   Terignak îmi zâmbește cald și încurajator în timp ce Do Min vine și mă îmbrățișează.
    - Știam eu că ai să reușești, Nic! Deabia aștept să îi spun tatei. Va veni într-o fugă în România ca să te felicite,  spuse Do Min oferindu-mi unul din rarele lui zâmbete.
    - Poftim? Asta...asta nu este comoara, Nic! Ești nebun?!  spuse Jack aproape țipând și părând mai bulversat ca înainte. Mâinile lui se strâng fără încetare pe cureaua de la blugii ponosiți iar privirea lui este mai degrabă panicată decât nervoasă.
    - Calmeaza-te, Jack! Arăți ca și cum ai  urma să explodezi din clipă în clipă. Știu ca tu te așteptai la aur, bijuterii, pietre prețioase...adică la o comoară în adevăratul sens al cuvântului dar în niciuna din hărți și de fapt nicăieri nu scria ca  asta trebuie noi să găsim...o comoară poate fi considerată și o serie de pergamente sau cărți antice care conțin informații foarte rare și prețioase. Iar eu, sincer mă bucur că asta am găsit. Nici nu speram atât de sus. Este visul oricărui arheolog devenit realitate.
    - Nic, tu nu întelegi...asta nu este...nu poate fi...
    - Nu ai de ce să îți faci probleme, Jack, spun eu de această dată pe un ton ce vrea să pară exasperat. Vei fi răsplătit bine pentru contribuția adusă acestor descoperiri. Vei trăi îndestulat toată viața, să nu mai spun de faima și respectul de care vei avea parte. Fie că descopeream o cameră plină de aur fie că este această grămada de pergamente înseamnă același lucru din punct de vedere financiar.
Însă pentru lumea științifică aceste pergamente sunt mult mai prețioase ca întregul El Dorado! Bine, exagerez dar ai înțeles ideea. Nici măcar un oraș din aur nu poate concura cu informațiile care ar putea schimba perspectiva asupra istoriei. Nu puteam spera la ceva mai bun...
     - Nu e vorba de bani, Nic! spuse Jack de această dată pe un ton repezit și nervos. Este...ăm...trebuia să fie altceva...mă așteptam...
    - La ce? La ce te așteptai, Jack? spun plictisit și pe un ton care dă de înțeles că vreau să închei discuția.
    Acesta se uită la mine dur, pleacă privirea în jos și înjură în barbă. Pare că vrea să spună ceva dar nu poate. În cele din urmă, expiră zgomotos, își încrucișează mâinile la piept și zâmbește într-un mod mai mult ironic.
     - Nimic. Acum daca am terminat discuția mai bine ne-am hotărî ce naiba facem în continuare pentru că afară sigur s-a înnoptat și nu știu dacă ar fi o idee bună să coborâm de pe un munte noaptea.
----------------------------------------------------------
      În ciuda faptului că am dormit lângă Ari învelită în vreo trei pături, m-am trezit cu trupul tremurând din cauze necunoscute și cu extremitățile înghețate de frig. Această cabană ne-a salvat viața...Ari mi-a salvat viața. Ieri-seară căldura lui corporală era atât de scăzută încât părea că este o sculpură în gheață. Acum pielea lui arde...aproape ca de fiecare dată. Inspir puternic parfumul lui specific...nu pot compara mirosul lui cu nimic pământean. Nu este ceva tare, dulce sau înțepător...este pur și simplu perfect. Dacă ar trebui să îl compar cu ceva l-aș compara cu parfumul subtil al unei flori sălbatice din pădurea amazoniană. Corpul lui este cald și îmi este bine aici dar deja am trecut limitele decenței. Trebuie să mă desprind...
   - Mai stai! Hai să mai stăm puțin așa..., spuse Ari la început pe un ton autoritar ca mai apoi să îmi vorbească aproape șoptit.
Îl strâng mai bine în brațe și mă bucur în continuare de căldura gratis. Nici eu nu voiam să plec...
    - Esti rece, Cati. Trebuie să plecăm de aici.
    - Ari, ce ți s-a întãmplat aseară?  Acesta mă privește puțin surprins de întrebarea bruscă și își ferește ușor privirea. Nu este sigur dacă să vorbească sau nu, de asta sunt sigură.
   - Când am fost prinși și duși în "temniță" soldații mi-au făcut o injecție specială  de o concentrație chimică foarte ridicată pentru a se asigura că nu voi putea să scap. Mi-au mai făcut această injecție o dată...atunci când m-ai găsit tu. Ce mi s-a întâmplat aseară și atunci când m-ai găsit sunt reacțiile adverse. Tu m-ai salvat atunci și tot tu m-ai salvat și acum. Îți sunt mai mult decât recunoscător, spuse Ari pe un ton aproape șoptit și pot să jur că zâmbește.
     - Și tu mi-ai salvat pielea de multe ori, Ari. Eu îți sunt mult mai recunoscătoare. Faptul ca eu ți-aș fi salvat viața de două ori sunt  pure întâmplări fericite pentru că de altfel sunt destul de inutilă...
  Băiatul alb îmi cuprinde umerii și mă deslipește de pieptul său cald. Se uită încruntat la mine ca și cum aș fi un copil mic care a fost prins cu minciuna.
    - Observ...deabia acum observ că tu te vezi diferit față de cum te văd eu...nu înțeleg. Tonul supărat și încurcat al băiatului alb mă amuză.
   -  Tu nu știi? Fiecare persoană te privește în modul său propriu pentru că fiecare dintre noi avem personalități diferite așadar perspectiva asupra lumii va fi diferită...la fel și modul în care judecăm persoanele din jurul nostru, îi explic senin și pe un ton sigur lui Ari.
   Acesta se încruntă și mai tare.
   - Cum ar putea să te vadă fiecare în alt mod când tu de fapt ești într-un singur fel? Nu vorbim de artă, în care fiecare își lasă imaginația să zboare...portretizarea psihologică a unei persoane are o singură variantă...ca și în matematică. Nu există mai multe variante acceptate...doar cea corectă, spuse Ari înflăcărat și dur.
   Mă uit curios la el. Unde a trăit până acum?
   - Așa este...dar Ari, noi suntem oameni. Noi nu putem judeca totul logic și rațional datorită unei subiectivități care este indinspensabilă  ființei  noastre și care ține de personalitatea fiecăruia. Cum fiecare dintre noi a primit la naștere darul de a fi unic atât ca portret fizic cât și moral trebuie să ducem povara subiectivității care vine la pachet cu unicitatea. Nu vom putea judeca lucrurile in mod corect și ne asumăm posibilitatea de a greși din cauza ei...dar cred că asta ne face umani.
     Ari încă mă privește încruntat și dezaprobator.
   - Nu cred că vom ajunge la vreun punct comun cu discuția asta. Mai bine plecăm înainte să intrăm în probleme și mai mari.
  Acesta se ridică în picioare și îmi întinde mâna. O accept și ieșim afară pe ușă. În cinci minute eram deja la drum.
   - Acum ce facem? spun eu plictisită și lipsită de vlagă. Mă simt din ce în ce mai slăbită...
   - Te voi duce acasă. Urcă! spuse Ari aplecându-se și indicând să mă urc în spatele său.
   - Ești nebun? Sunt cel puțin 10 km până acasă! 
   - O jumătate de oră...haide, nu e prima oară când te car până acasă.
   Expir exasperată și nemulțumită de situație. Nu mi-a plăcut ultima dată. Mă simt ciudat și trăiesc cu frica că ne va vedea cineva. Nu am de ales însă...mă urc în spatele lui și pornim la drum.
    - Aradis...
    - Mhhm...
    - Știi că ai mari probleme, nu?
    -Aah...nu mai spune!
    - Și am multe întrebări.
    - Normal că ai!
   - Să nu crezi că scapi!
Acesta chicotește. Este prima oară când îl aud așa jucăuș.
   - Nici n-aș fi îndrăznit să mă gândesc.
   - De ce te-ai prefăcut că nu poți vorbi?
   Ari inspiră adânc ca și acum ar trebui să facă față unei grele încercări.
   - Voi încerca să îți explic. Limbajul tău este diferit de al meu. Eu am putut să vă citesc pe voi de la început dar nu am știut cum să vă fac pe voi să mă înțelegeți pe mine. A durat ceva până să vă învăț limba...
   - Poftim? Cum adică ne citeai?
   - Citeam în semne...dar voi nu puteți și de aceea nu înțelegi ce vreau să spun acum.
   - Este adevărat...nu înțeleg cum puteai să ne înțelegi fără să cunoști limba.
  - Puteam să vă înțeleg intențiile fără să fie nevoie să deschideți gura.
   - În fine, lăsăm discuția asta pe altă dată. Cine știe, poate mă înveți și pe mine să citesc în semne.
  - Poate.
  - În ziua în care te-am găsit...ce căutai într-o copcă pe jumătate dezbrăcat?
  - Fugeam de ei...
  - De cine?
  - De cei care mă vor prins. Aceiași oameni care m-au ținut închis aproape trei săptămâni.
   - Cei de la baza militară...
   - Adevărat. Imi injectau soluția în fiecare zi și mă plimbau în tot felul de camere cu tot felul de aparate...și bărbați îmbrăcați în halate albe. Așa l-am cunoscut pe Gorin. El m-a ajutat să scap. Am fugit și plănuiam să mă ascund în pădure dar efectele secundare și-au făcut apariția mai repede ca de obicei și am căzut fără vlagă în copca unui pescar . Am crezut că acolo îmi voi găsi sfârșitul... că am eșuat dar m-ai găsit tu...steaua mea norocoasă.
    - Nu sunt...tocmai o stea norocoasă. Mai degeabă o curioasă băgăcioasă, spun eu pe un ton amuzat.
   - Nu. Ești o stea norocoasă, spuse dur și încrezător băiatul alb.
Îmi dau ochii peste cap și renunț la a mă mai contrazice cu el.
   - Ari...cine ești?
Acesta se încordează din senin și îl simt cum dintr-o dată redevine serios și impasibil ca înainte. Oare la ce se gândește?
   - Ai încredere în mine, Cati?
  Nu mă așteptam la întrebarea asta. Am încredere în el? Am avut un sentiment deosebit încă de prima dată când l-am privit în ochi...e ceva ce nu pot descrie în cuvinte. Dar nu cred că mă mai aflam aici dacă nu aveam încredere în el.
   - Da!, spun eu mai sigură pe mine ca niciodată. Știu că pot avea încredere în el.