Din adâncurile gheții

Capitolul 45

    Aro...
Numele ușor cunoscut format din trei litere simple se învârte la nesfârșit în capul meu provocându-mi o stare de amețeală. Știu sigur că am mai auzit acest nume înainte...și cu siguranță aparținea unei persoane cunoscute. Nu pot să îmi dau seama de ce nu îmi pot aduce aminte. Asta e foarte ciudat...
  Igor pare ușor încurcat de întrebarea Sednei. Ochii lui coboară în pământ scânteind de furie iar pumnii i se strâng dureros. Bărbatul pare cu adevărat agitat. Ceva nu este în regulă cu el...de fapt ceva s-a întâmplat cu noi toți.
  - Nu știu...fu răspunsul lui stins. Chiar nu îmi mai amintesc... am avut o străfulgerare de o clipă! Dar s-a evaporat cu aceeași rapiditate cu care a apărut.
  - Numele îmi sună cunoscut...dar nu pot spune cui îi aparține, spuse Minjoon privind sincer către Igor.
  Sedna a căzut adânc pe gânduri. Cute adânci îi pictează fruntea semn că există o contradicție undeva în interiorul minții sale.
  - Să mergem! Nu avem mult timp de zăbovit! spuse Aris pe un ton poruncitor
Cu toții îl urmăm în tăcere pe băiat dar de data aceasta grăbind pasul. Lumina este din ce în ce mai slabă. Pare că se întunecă...nu cred că ar fi o idee prea bună să înoptăm în pădure.
  De la cuvintele lui Igor nimeni nu a mai zis nimic. Sedna merge absent privind cu ochii stinși în gol și pare că nu a ajuns încă la rezolvarea bătăliei din mintea sa. Minjoon o privește din ce în ce mai îngrijorat.
   În mod clar este ceva care ne scapă. Ceva s-a întâmplat cu noi. Nu știu când sau cum...dar nu îmi place. Simțurile mele au fost puse în alertă...sunt sigur! Toată povestea asta...tot ce mă înconjoară...ceva este în neregulă. Dar ce este?! E posibil să fi pierdut amintiri? Sau poate mai rău...
  Și dacă este așa...cineva le-a luat. Sau poate că le-a șters! Dar de ce? Ce se urmărește...ce se întâmplă cu noi? O voce interioară îmi șoptește să mă îndoiesc...să mă îndoiesc de tot și să nu dau crezare decât propriei rațiuni.
   Ridic privirea deznădăjduită spre cer. Doamne, dacă exiști...unde ești? Ce faci cu noi? Dă-mi fiica înapoi...
Acest cer este diferit...o pâclă roz presărată cu nori pufoși argintii se întinde spre infinit. Arată ca un tablou melancolic de Van Gogh. Nu îi pot nega frumusețea naturală cu un efect atât de calmant. Nori de toate formele se joacă pe bolta scăldată în flăcări: un câine, o rățușcă, o cană....o literă. O literă? De fapt...sunt mai multe litere una lângă alta! Mă opresc în loc și încep să mă chiorăsc la cer. "Prefer să înfrunt iadul cu tine decât să traversez Paradisul singur". Ce naiba?! Ce mai e și asta?!
  - Hei, stați puțin! Priviți către cer! E ceva scris în nori!
Toată lumea se oprește. Aceștia ridică capul spre cer privind curioși în toate direcțiile...toți în afară de Aradis.
  - Unde? spuse Natașa ușor iritată.
  - Chiar acolo lângă norul în formă de ca..., nu mai este. Nu mai e nimic. Cățelul, rățușca, cana...toate trei sunt acolo dar scrisul nu. Nici măcar o literă n-a rămas. Acum par cu adevărat un prost. E posibil să fi avut vedenii...nu! Nu se poate! Nu sunt orb pentru numele lui Dumnezeu! Acum îndoielile mele s-au înmulțit.
  - Cred că ai nevoie de puțină odihnă, profesore..., spuse Igor privindu-mă ușor îngrijorat.
- Nu mai contează, să mergem! îngân eu în barbă încercând să înlătur momentul penibil.
  - Mai e mult? spuse Igor privind plictisit la Aradis
  - De fapt...am ajuns, răspunse acesta pe un ton melancolic.
Mâna lui se întinde spre o mică construcție de pe dealul verde din fața noastră. Pe mijlocul dealului se șerpuiesc niște scări impecabil de albe. Aradis începe să alerge spre baza scărilor. Noi îl urmăm cât putem de repede...fiecare după posibilități și energie.
   Începem să urcăm dealul...în fața noastră se întinde un șir infinit de trepe tari. În mod obișnuit aș admira această construcție sublimă...dar acum sunt foarte obosit. Mă îngrozesc la gândul că le vom urca pe toate. Tind să cred că scările sunt realizate din marmură albă și sunt deosebit de curate. Pe fondul alb perlat strălucesc în bătaia slabă a soarelui niște desene simple formate din unirea mai multor linii argintii. Pe marginea scărilor se află tufișuri, flori violet și copaci cu ramuri dese. Am observat că în copaci, atârnă elegant niște felinare rotunde ce strălucesc albastru.
   Construcția de la capătul drumului nostru devine din ce în ce mai vizibilă. Ca formă, seamănă cu un trapez. Acoperișul este complet orizontal în mijlocul căruia se află o construcție tubulară, cu desene și motive florale sculptate pe întreaga ei suprafață. În vârful tubului se află un cristal imens, translucid și albastru. Această casă este complet albă...este înconjurată din toate părțile de coloane solide ce mă duce cu gândul la Grecia Antică. Este interesant că nu am observat o ușă...sau pereți. Pereții sunt formați din mai multe coloane puse una lângă cealaltă. Și am ajuns...
   Acum că stau în fața ei...construcția pare mult mai mare...nu e deloc o căsuță mică și neînsemnată. Podeaua pe care călcăm seamănă foarte mult cu o oglindă ce luminează în diferite nuanțe de albastru...e interesant că cu fiecare secundă trecută, podeaua își schimbă nuanța treptat. Pare că o bătălie de culori are loc sub picioarele noastre.
   Înaintăm fascinați printre coloanele imense argintii. Sunt atât de frumos încrustate...iar ceea ce am observat este că lumina din podea pare ca pătrunde prin aceste coloane ca niște mici linii de lumină ce se șerpuiesc pe corpul coloanei ca mai apoi să dispară. Sunt absolut fascinat! În viața mea nu am văzut ceva mai frumos!
   - Bine ați venit! glasul blând și calm al unei femei m-a făcut să părăsesc coloanele fascinante.
Ca din neant, o femeie înaltă s-a materializat în fața noastră. Nu știu cum s-a furișat aici această femeie ...acum o secundă nu stătea nimeni acolo. Părul argintiu și scurt până la urechi contrastează cu ochii de un violet aprins. Corpul slab și palid este acoperit cu o rochie albă, largă și simplă ce îi acoperă doar un umăr dar care atârna până în pământ. Materialul este atât de fin și de subțire încât nu știu cu ce aș putea să îl compar. Nu îi pot da o vârstă...pare tânără și în același timp bătrână. Dar cu siguranță este deosebită. Desene frumoase albastre se întind lin de-alungul corpului ei ajungând să se serpuiască și pe față. Iar deasupra sprâncenelor sclipesc frumos câteva cristale albastre.
   - Mar'ha! spuse Aradis aproape șoptit și îi sare în brațe femeii. Aceasta îl strânge călduros în vreme ce câteva lacrimi transparente i se scurg din ochii plini de emoție.
  După doar câteva secunde, băiatul se dezlipește de femeia misterioasă și se întoarce cu fața spre noi. Și văd ceva diferit...un băiat diferit. Nu am mai văzut până acum acea sclipire în ochii săi. Pare tânăr...timid...speriat, un copil oarecare. Și poate că asta este el cu adevărat.
  - Aceasta este bunica mea, Cirym. Nu e nevoie să vă prezentați...știe cine sunteți. E o Rharsita..., spuse acesta serios
  - Ce vrei să spui? spuse Minjoon confuz
  - Sunt o preoteasă. Rharsita înseamnă preoteasă în limba noastră. Voi vă aflați acum într-un templu sacru...printre puținele rămase în picioare, spuse aceasta zâmbind trist
Lacrimi grele îi înțeapă ochii roșiatici.
  - Veniți după mine, spuse Aradis poruncitor reluându-și poziția indiferentă.
   
   Îi urmăm în tăcere mergând timid printre coloanele argintii. Curând, femeia ajunge în fața unei oglinzi ovale cu margini albe. Aceasta întinde mâna iar  materialul oglinzii dispare ca și cum nu ar fi exsistat vreodată. Femeia intră într-o încăpere ascunsă a templui iar Aris o urmează supus. Intrăm pe rând într-o cămăruță caldă și semi-luminată. Nu există niciun geam prin care să intre lumina, însă în fiecare colț al camerei există câte patru stâlpi de marmură în vârful cărora arde foc.
  În fața noastră se află o măsuță joasă plină cu mâncare aburindă delicios. În jurul mesei se află o serie de perne moi așezate ordonat. Un băiat slăbuț intră timid în cameră și umple rapid paharele de cristal cu un lichid roșu. Acesta iese la fel de rapid fără să ne privească.
  - Sunt sigură că sunteți flămânzi. Nu e nimic necunoscut vouă pe masă. Vă rog să vă serviți, spuse femeia zâmbindu-ne cald.
Igor nu așteaptă o a doua invitație și se aruncă ca un bolovan pe una dintre perne. Ochii lui scânteie flămând la vederea mâncării. Aradis se așază și el cuminte la masa plină uitându-se insistent la noi.
    Picioarele noastre se mișcă reticent către masa frumos aranjată. Nu am încredere în nimeni...nici în ospitalitatea acestei femei. Dar am o urmă de încredere în Aris...în plus sunt lihnit. Deocamdată voi accepta azilul.
   Toată lumea se înfuptă timid din mâncare mai puțin Igor care mănâncă ca și cum ar fi în bucătăria mamei sale. Așa ceva...
   - Sunt sigură că zeci de întrebări vă bântuie mintea deja amețită în acest moment. În ultimul timp s-au petrecut multe lucruri. Ați înfruntat niște întâmplări care v-au provocat un șoc mintal...vă trebuie timp ca să procesați informația. Sunteți obosiți, confuzi, lihniți, triști...știu toate astea. Nu vreau să vă fie teamă de mine. Nu vă simțiți aici ca în casa unui străin. Templul acesta e și casa voastră. Vă sunt profund recunoscătoare pentru grija purtată nepotului meu și nu vă voi uita niciodată ajutorul. Dar vreau să aveți încredere în mine. Să aveți încredere că aici sunteți în siguranță. Așadar se cuvine să știți măcar în casa cui stați. Numele meu e Cirym și sunt o preoteasă, după cum știți deja. Acum am să încep o mică poveste. O preoteasă este o ființă sacră...un înțelept, un îndrumător de destine. Noi tatuăm copiii kahlanieni, le dăm un rost în lume și un nume. Vedeți voi, noi toți ne naștem cu un anumit destin, un mănunchi de drumuri  încâlcite predestinate care se descâlcesc odată cu propriile noastre decizii. Fiecare dintre noi are un rol activ în construirea propriului destin. Kahlanul este un popor profund spiritual, legat de natură, artă și echilibru. Ceea ce ne definește pe noi, ca și cultură și spirit sunt cristalele....de care suntem legați de veacuri întregi. Energia lor  se folosește în  multiple domenii: tehnică, agricultură, artă...
   Am observat acum multe veacuri că energia lor e cu mult mai puternică și sănătoasă decât curentul electric sau focul. Cu ajutorul lor ne-am construit o civilizație puternică, organizată și liberă. O preoteasă este una cu cristalul...esența lui ne curge prin vene ceea ce ne dă capacități deosebite. Pe lângă reperul moral, o preoteasă are datoria de a îndruma pe calea cea dreaptă pe oricine are nevoie de ajutor și totodată ocupă un loc important în Consiliul de Jad. Consiliul de Jad se ocupă cu administrarea statului...o decizie a unei preotese e sfântă. Deși suntem ființe sacre și respectate, nu noi conducem statul...nu noi decidem. Tot ce putem face noi este să îndrumăm, să avertizăm și să păstrăm echilibrul în lumea noastră. Noi cunoaștem cel mai bine modul de funcționare al cristalelor și ne este cerut ajutorul adesea. O altă funcție importantă a preoteselor este...hmmm...procesul de numire al copiilor. La trei zile de la nașterea unui prunc are loc acest proces în care el intră în rândul comunității. Este adus la templu iar preoteasa coordonează procesul de impregnare. Copilul este așezat pe altarul viselor iar în timpul procesului copilul e atins de energia pură a cristalului. În acest timp, preoteasa spune incantații special concepute pentru acest tip de activitate și se conectează la o forță dincolo de puterea înțelegerii noastre. Când preoteasa deschide ochii, pe brațele copilului au fost impregnate deja liniile destinului său.Iar în urma transei preoteasa știe care e numele lui. Cum fiecare om se naște cu o personalitate unică, e normal ca desenele să fie diferite. Nu există kahlanian cu desene asemănătoare. Energia cristalului se contopește cu însuși sufletul posesorului iar tatuajele sunt indicii despre destinul copilului, sufletul și esența sa spirituală. Nu suntem capabili să decodificăm în totalitate aceste simboluri...dar cristalele ne dau capacitatea de a citi în semne, ne fac mai sănătoși și puternici din punct de vedere fizic și tind să cred că ne accentuează unele trăsături sau abilități. Eu m-am născut să fiu preoteasă, am crescut în lumina lor. Știu întotdeauna cine se îndreaptă spre templul meu, cine minte și cine are sufletul compromis. Eu sunt Cirym. Iar asta a fost povestea din această seară. Dacă ați terminat, vă rog să mergeți să vă odihniți. Ar'dis vă va conduce în camerele voastre.
   Vocea calmă,  șoptită și suavă a femeii aproape că m-a introdus în mod involuntar într-un fel de hipnoză a simțurilor. Am fost pur și simplu captivat de cuvintele sale rostite atât de frumos și cu atâta grijă. Iar acum, asemeni unui copil mic sunt nerăbdător să aud povestea de mâine seară.

--------------------------------------------------------
     "Îmi pare atât de rău...atât de rău...te rog! Te rog, Nic! Iartă-mă! Întoarce-te la mine! Nu ar fi trebuit să te las în acea zi...nu trebuia să te las să pleci!"
  O voce stinsă, ușor răgușită de la plâns îmi răsună în cap ca un ecou. Dar asta...e vocea Natașei. E imposibil...am intrat în cămăruța mea și m-am culcat acum mult timp. E posibil să visez?
   " Nic...mă auzi? Mai ții minte? Mai ții minte, nu-i așa?! Eu eram fata cea nouă, eram tăcută, retrasă și sălbatică. Obișnuiam să îmi pierd repede cumpătul...să intru în probleme...să cauzez numai nenorociri. Nimeni nu vorbea cu mine. Nimeni nu mi-a dat o sansă. Dar tu ai făcut-o...băiatul slăbuț, cu pistrui și ochelari mari nu s-a temut de furtuna rusească. Te-ai apropiat timid de mine...dar ai făcut atâtea! Cel mai bun prieten pe care îl poți avea...cea mai caldă și dulce și sinceră persoană...și am fost de nedespărțit.
   A fost atât de ușor să intri în inima mea..."
  Suspinul ei prelung și atât de cunoscut mi-a făcut inima să tresalte dureros. Simt că mă sufoc...dar nu pot spune de ce. Sunt înconjurat de negru...nu văd și nu simt nimic. Unde sunt? Ce mi se întâmplă? Vreau să plâng dar nu pot...
  " Chiar așa...m-am îndrăgostit de tine. Te-am iubit atât de mult...atât de mult...
Dar tu ai primit o bursă...urma să îți urmezi visul suprem...urma să ajungi un arheolog, un mare căutător de comori! Cum te-aș fi putut opri?! Nicio clipă nu am rostit...niciun minut nu am suspinat "rămâi". Și ai plecat. Iar cu tine ai luat totul...totul din mine. Și am plecat și eu. Am greșit...am greșit atât de tare..."
 
    Natașa?! Natalia!

" Nu trebuia să te las. Nu trebuia să plec. Am regretat toată viața...știi ce s-a întâmplat?! Nu am mai iubit niciodată. Nu am mai zâmbit cum zâmbeam cu tine. Nu am mai simțit cum simțeam cu tine...întoarce-te, Nic! Mai acordă-mi o șansă..."

  Ce vrei să spui? Natalia...

"Trezește-te, Nic!"

Natalia!