Din adâncurile gheții

Capitolul 44

      Nu mi-am imaginat vreodată că eu voi face parte dintr-o poveste atât de incredibilă. Tot ceea ce știam despre lume a fost șters de luciditatea adevărului. Iar uneori, îmi place să mă consider un ales. Umilul copilandru care alerga desculț pe străzile Petersburgului avea să înfrunte niște întâmplări fabuloase. Și doar el ar fi fost capabil de asta... și nimeni altcineva în schimb. Eu, Igor Iurevici Goncearov, sunt un ales. Am fost ales să iau parte la aceast basm contemporan și mă voi asigura că nu îmi voi dezamăgi "cititorii".
    Simt cum o amețeală începe să-mi acapareze corpul și să împrăștie subit o ceață de slăbiciune. Viteza navei a depășit viteza sunetului dar cu toate astea, presiunea atmosferică nu ne afectează prea mult. Sunt sigur că nava a fost proiectată astfel încât pasagerii să nu fie afectați de aceste mici detalii de zbor. Dar noi nu suntem piloți sau astronauți. Grimasele de pe fețele albe ale camarazilor mei îmi amintesc  asta în fiecare secundă.
   Peretele navei de care sunt lipit începe să tremure ritmat iar asta îmi ridică câteva semne de întrebare.
   - Țineți-vă bine! a strigat non-pilotul navei.
  - De ce să mă țin, cretinule? m-am răstit eu revoltat.
Încerc pe cât posobil să nu îmi fac griji cu privire la siguranța noastră dar apoi îmi amintesc că viețile noastre sunt în mâinile unui om care habar n-are cum funcționează chestia asta și îmi vine să-mi dau una.         Nava taie norii în urma sa, zburând ca un fulger prin cer. Curând, petele de alb încep să dispară iar albastrul cerului își schimbă nuanța cu fiecare secundă. Peste puțin timp vom ieși din atmosfera terestră și vom da năvală în necunoscutul spațiului. Cine știe câte furtuni de meteoriți, deșeuri spațiale și alte câte obstacole ne așteaptă! Nu sunt astronaut...dar am o vagă idee despre greutatea unei deplasări în afara orbitei. Și atunci...cum se va descurca acest novice cu responsabilitatea asta?! Ei bine, cred că aș putea începe să mă rog...Doamne, dă-i minte cretinului ce conduce nava căci sunt prea tânăr ca să mor stupid!
   Albastrul terestru aproape că s-a evaporat iar în fața noastră se întinde un ocean negru presărat cu scântei albe. A sosit momentul...dar nava se oprește. Aris a oprit nava în loc iar aceasta și-a reluat poziția orizontală. Toată presiunea de pe coșul pieptului s-a evaporat și aș respira ușurat dacă nu aș bănui că idiotul ăla probabil a apăsat pe un buton greșit.
   - Ce tot faci?! Aproape ai reușit și acu...aaah!
  Sunt lipit din nou cu brutalitate de peretele navei. Aceasta merge cu toată viteza înainte străbătând cerul de la granița spatiului. Cu fiecare secundă, nava începe să își piardă din altitudine iar pete albe răsfirate apar în câmpul nostru vizual. Așadar...nu ieșim în spațiu?! Asta e puțin dezamăgitor... O mână se încleștează puternic de încheietura mâinii mele drepte. Cu o față înghețată, Sedna privește ca o statuie în gol. Mâinile ei s-au strâns ca două menghine în jurul încheieturii mele și a lui Minjoon. Acesta din urmă, privește încruntat și încordat pe geamul din față. Natașa privește îngrijoratăla la Nic care pare mai degrabă dezorientat și terifiat.
   Curând, pământul începe să fie vizibil din nou și sunt chiar mirat să văd că suntem deasupra unui continent acoperit de gheață și zăpadă. Zburăm deasupra unei întinderi infinite și albe. Am pierdut mult din viteză și îndeajuns din altitudine încât să văd în treacăt vreo doi urși polari. Sfinte Dumnezeule, cred că suntem la polul Nord! Kahlanul se afla pe continentul înghețat al Anctarticii?!
   - Țineți-vă bine! Intrăm! spuse Aradis cu un fel de entuziasm în glas.
   Nava  se înclină brusc la 90 de grade. Chiar când credeam că mă voi strivi de parbrizul merțanului ăsta, peretele de care eram sprijinit începe să tremure din nou iar acum suntem lipiți la propriu. Un fel de energie ne împiedică să cădem în jos, dar din poziția asta pare că atârnăm de tavan. Să nu mai spun că priveliștea nu este una tocmai relaxantă. Zborul acesta e mai oribil ca orice călătorie cu caruselul din lume!
   Nava prinde viteză și ne îndreptăm cu toată puterea în jos. Sper că asta nu e încercarea lui de aterizare că în acest caz vom muri striviți în câteva secunde. Cu viteza asta nu avem nicio șansă...
   Detaliile terestre încep să fie din ce în ce mai accentuate și chiar când doream să strig la idiot, observ că noi ne îndreptăm de fapt spre un mic punct negru care se lărgește cu fiecare secundă trecută. Unu...doi...trei...o, doamne! Asta nu e o gaură obișnuită. E un fel de crestătură în pământ...nu are dimensiuni foarte mari dar pare îndeajuns de încăpătoare pentru navă. Ne apropiem cu repeziciune de sol și în mai puțin de o secundă străpungem întunecimea "portalului" din pământ. Exteriorul navei este învăluit într-o lumină vibrantă, gri care ne luminează calea. Pereți zgrimțuroși și tari se află la stânga și la dreapta. Nu am apucat să admirăm prea mult timp priveliștea subpământeană încântătoare că Aris "calcă" accelerația din nou. Aceeași apăsare sufocantă îmi strivește pieptul din nou. Pe geam nu mai este vizibil nimic perceptibil, ci doar schimbări cromatice. Sfinte drace, noi coborâm cu viteza sunetului în jos! Conform teoriei de la școală, aici ar trebui să fie magmă. Dar nu e nici vorbă de așa ceva...nici temperatura nu s-a schimbat și nici starea solidă a materiei.  Străbatem în viteză scoarța terestră și pentru prima dată în istorie niște oameni au șansa de a vedea ce se află în interiorul planetei. Este incredibil! Aparent...sunt mai multe lucruri pe care le-am învățat greșit. Când te gândești că sunt atâția oameni de știință care cred că sub scoarța terestră se află un ocean de magmă pe care plutesc plăcile tectonice...fals! În fața ochilor mei rulează adevărul. Oamenii au crezut în lucruri greșite!
   Cu o zmucitură puternică, nava iese din tunelul amețitor și începe să piardă din viteză. Deasupra noastră se află un platou verde, presărat cu cascade, copaci falnici și păsări corolate. Chiar pot observa și câteva urme de nori...e ceva...pur și simplu de necrezut. În viața mea nu am văzut așa un peisaj...nu aș putea să îl compar cu nimic de la suprafață. Pun pariu că nu pot identifica jumătate din speciile de plante de aici...să nu mai spun de animale. Dar ca priveliște...e combinația unei jungle mai puțin încâlcite cu inima unei păduri.
   Nava aterizează ușor spre surprinderea noastră iar acum suntem liberi să ne ridicăm. Ușa se deschide iar Aris coboară afară lejel și relaxat. Acesta se întoarce cu fața spre noi iar un zâmbet cald îi inundă fața.
   - Bine ați venit în Kahlan!
Noi toți suntem șocați și bulversați de priveliștea care se întinde în fața noastră. Sedna privește cu gura căscată împrejur parcă nevenindu-i să creadă ce îi văd ochii. Natașa pare neîncrezătoare și sceptică. În schimb, în ochii lui Nic și ai tânărului asiatic se citește o curiozitate infinită și probabil un ocean de întrebări. Ieșim afară puțin stingheriți și începem să ne învârtim pe-aici și pe-acolo admirând natura pură a altei lumi. Susurul cascadelor se amestecă cu țiuitul păsărilor construind o melodie relaxantă...naturală. Cred că am văzut un grup de licurici care sclipesc ziua...deși nu cred că sunt licurici. Mi-ar fi plăcut să am mai mult timp să explorez acest tărâm de basm. Cine ar fi crezut minunea?! I-auzi! Că Pământul e gol pe dinăuntru!
   - Așadar...Jules Vernes...șopti Nic privind absolut absorbit de peisaj.
   - Nu, nu el. Axel și profesorul au ajuns aici acum mult timp...dintr-o greșeală, ce-i drept. Băiatul  avea un jurnal, martor al experienței incredibile. Jules Vernes era bun prieten cu cei doi. Axel i-a dat jurnalul său iar el l-a transformat într-o carte de succes, omițând în mod evident partea cu Kahlanul și Lemuria. Kahlanul i-a pus să promită că nu vor scoate niciun cuvânt despre cele două civilizații care trăiesc aici...iar ei s-au ținut de promisiune, răspunse Aris senin
   - Nu voiați să fiți descoperiți...șopti Nic parcă hipnotizat.
Aris îl privește concentrat și ușor încruntat.
  - Oamenii de la suprafață sunt chiar mai periculoși ca lemurienii. Au sufletele bolnave...trăiesc pentru putere. Nu văd dincolo de dorințele lor egoiste. Nu îi puteam lăsa să ajungă la noi...la cultura noastră. Nu sunt pregătiți încă..., spuse acesta pe o tonalitate gravă
  - Suntem mai slabi ca voi oricum...nu v-am fi putut afecta în vreun fel notabil, spuse Natașa dur
  - Nu am menționat vreun război...dar totul s-ar schimba. Echilibrul lumii noastre ar fi dat peste cap de curiozitatea pământenilor. Nu am mai trăi în liniște și pace..., spuse acesta meditativ. Acum veniți după mine. Trebuie să ajungem la bunica mea iar asta fără să fim observați de către cineva. O vom lua prin pădure. Drumul este mai lung dar vom trece neobservați.
   Acesta pornește înainte fără a aștepta vreun răspuns iar noi îl urmăm supuși. Oricum nu avem de ales...suntem împreună în porcăria asta.
   Având în vedere ultimele evenimente, sunt destul de obosit iar alegerea drumului lung ar fi scos de la mine câteva comentarii. Dar de data aceasta chiar nu mă deranjează. Peisajul m-a făcut să uit complet de oboseală. Un fel de iarbă, ce se aseamănă mult cu mușchiul de copac se întinde proaspăt pe sol. Niște copaci foarte înalți, cu coaja netedă și gri se ridică falnic în stânga și în dreapta noastră. Ca și formă, aduc mai mult a palmieri...nu au crengi, ci doar o tufă de frunze uriașe, de culoare verde închis în vârf. Astfel de tufe uriașe de frunze se află și pe sol...hmmm...boscheți kahlanieni. Cel puțin zece râulețe cu apă limpede și cristalină străbat acest platou iar pe fiecare râu se află cel puțin două mini cascade care susură necontenit. De altfel și flora e cu totul deosebită. Am văzut câteva margarete, lalele negre dar și o floare ciudată cu petale fosforescente de culoare violet. Parcă sunt într-un fel de câmpie-mlaștină-puțin deal...nu cred că pot compara asta cu ceva de la suprafață. E cu totul deosebit. Dar ce am mai observat aici jos este lumina...nu e lumina pură de la suprafață. E mai difuză și are o tentă roșiatică ....mă face să mă gândesc la apus.
   - Dar Axel și profesorul? Nu s-au mai întors niciodată?! spuse Nic ușor îngrijorat
  - Ba desigur că s-au întors. În puținul timp petrecut aici, aceștia au devenit o importantă parte din comunitate. Au fost utili Kahlanului...răspunse Aradis senin.
  Fața lui Nic pare că se mai luminează puțin.
    Sedna și Minjoon se plimbă ținându-se de mână în fața mea iar dacă nu aș ști deja unde suntem aș spune că tipii aștia au luat o pauză de la misiune pentru o plimbare romantică prin Paradis. Pufnesc și trec pe lângă ei, lăsându-i în urmă. Acum că lucrurile s-au mai liniștit am timp să gândesc, să simt, să trăiesc. Și...ei bine...îmi e dor. Îmi e dor de amețita mică și roșcovană. Cine știe unde au dus-o nenorociții...sau ce îi fac. Îi distrug pe toți...nu voi ierta pe nimeni pentru asta!
   - Este impresionant! De necrezut! Așadar, oamenii s-au înșelat... cum este posibil ca acest ecosistem să existe?! spuse Nic fascinat
Se pare că are și el revelația divină.
  - Dar cum s-a întâmplat? De unde vine lumina și căldura?! Și atunci...de unde provine gravitația Pământului dacă nu de la nucleul de fier din inima lui?! Cum s-a format...
  - Mai ușor Nic. Câte o întrebare pe rând, spuse Natașa cu autoritatea unei mame care își potolește copilul mult prea curios.
  - Vă voi povesti despre detaliile fizice ale acestei lumi mai târziu. Acum nu asta e important..., spuse acesta pe un ton dur
- Dar cred că există totuși o întrebare la care îți vei face timp să răspunzi. Cum de ești dintr-o dată atât de vorbăreț?! spuse Minjoon privindu-l sceptic pe băiat.
  După un scurt moment de tăcare în care chiar credeam că asiaticul va fi ignorat, Aradis se întoarce cu privirea la el.
  - Am distrus cristalul lui Yrjas. Acum nu mai sunt îngrădit de el, răspunse scurt și la obiect acesta.
   - Ce vrei să spui? continuă asiaticul intrigat
   - E o poveste complicată...mă îndoiesc că veți înțelege prea multe. Noi, kahlanienii nu avem nevoie de cuvinte pentru a comunica, spre deosebire de voi. Noi citim în semne. Citim în intențiile și în spiritul interlocutorului. Seamănă cu cititul gândurilor dar nu este asta. Nu avem capacitatea de a intra în mintea cuiva. Este adevărat că avem și un limbaj verbal...acesta este folosit în situații în care este necesară o astfel de comunicare. Îl folosim în special când mesajul trebuie să fie bine explicat și trebuie să ajungă în mod obligatoriu la receptor. Voi îl folosiți tot timpul. La noi nu este necesar. Putem comunica fără să deschidem gura. La noi comunicarea e dincolo de cuvinte.
   Ei bine, Yrjas a pus mâna pe o armă psihologică bazată pe modificarea esenței unui cristal. Acea coroană era ceva special...un instrument care îi oferea un mare avantaj....unul letal. Nu știu cine a făcut asta sau mai exact cum a reușit să construiască așa ceva...dar s-a întâmplat. Acea coroană îi mărea capacitatea de a citi. Mai exact, putea citi dincolo de simple intenții, era capabil să anticipeze acțiunile adversarilor. Acea armă îi conferea capacitatea de a intra cu adevărat în mințile oamenilor. Nicio barieră psihologică nu ar fi fost de ajuns de puternică pentru el. Niciun om nu putea scăpa de influența cristalului. Medalionul pe care obișnuiam să îl port mă proteja de influența mintală a lui Yrjas. Este creat de o preoteasă...este ceva sacru, rar și aparent, singurul scut împotriva lui Yrjas. Cu el la gâtul meu, Yrjas nu îmi putea intra în minte. Nu mă putea localiza și nici să-mi anticipeze acțiunile. Acesta a fost marele meu avantaj. Dar...în mințile voastre putea intra cu ușurință. Pe voi nu vă putea proteja nimic în afară de neștiință. Cu cât știați mai puțin și mai eronat, cu atât era mai bine pentru noi, încheiase acesta pe un ton serios privind încruntat înainte.
  În urma vorbelor sale, un val de tăcere se așterne peste grupul de oameni obosiți. Minjoon se încruntă și pare că procesează noua informație. Nic privește pierdut în jos iar Sedna e la fel de încruntată ca tânărul ei iubit. Natașa privește meditativ în zare și nu pare dispusă să scoată ceva pe gură. Toată lumea tace...cum așa?! Nu a mai găsit nimeni ceva de întrebat?! Nimic suspect în poveste...nicio întrebare în plus...
  De fapt...cred că eu am ceva de întrebat. Chiar așa! E ceva ce trebuie să spun neapărat înainte să-mi dispară din minte. O durere adâncă îmi străfulgeră capul înainte să deschid gura...dar rahatul ăsta nu îl va opri pe Igor Goncearov.
   -Unde e Aro? am țipat tare și răspicat făcând o sforțare reală pentru aceste trei cuvinte simple.
  Lumea se oprește în loc și toți mă privesc intrigați și încruntați.
  - Cine e Aro? spuse Sedna privindu-mă confuză.