Uşor de zis, greu de făcut-Volumul 1

CAPITOLUL 26

DUPĂ O LUNĂ ȘI CEVA...

-Nu mai suport nici măcar o secundă să stau aici, îi spun mamei a mia oară pe ziua de azi.

-Trebuie să vină doctorul. Așteaptă Meddie. Nu mai fi încăpățânatâ, încearcă mama să mă liniștească.

Acum o lună și ceva eram cu prietenii mei afară. Mă distram, mă simțeam bine, până să am acest accident. Am avut probleme la coloană, nu foarte grave, dar a trebuit să stau o lună aici în spital ca să fac terapie pentru spate. Chiar m-a ajutat. Doctorul a spus că sunt întreagă și mai are ceva de verificat, apoi ne dă răspunsul dacă într-adevăr pot ieși sau nu de aici.

Prietenii mi-au fost alături. Fetele m-au vizitat cel mai des și din câte am auzit de la ele, m-au vizitat și Henry și Lenny cât eu eram în comă. Aș fi vrut să fiu trează când s-a întâmplat asta, dar m-am simțit ca într-un somn din care nu m-aș mai fi trezit dacă nu mă salvau doctorii.

-Tot n-ai aflat cine este vinovatul? o întreb pe mama, sperând să am informații legat de asta.

-Nu, oftează ea.

Prietenii mi-au spus că au văzut toată scena și că vinovatul a plecat repede fără să iasă din mașină și să-și asume fapta. Doctorul dă buzna în salon și ne zâmbește cald ca în fiecare zi.

-Poți pleca, spune el.

Mama mă urma pe holul lung al spitalului și afară ne aștepta Jason cu mașina lui.

-Jason! strig și sar în brațele lui.

-Mi-a fost dor de tine, Med, mărturisește acesta. Haide, spune și face semn cu capul spre mașină. Pe mama am dus-o la o stație de autocar, iar noi ne-am întors la campus. Mi-a lipsit locul ăsta.

-Cum te mai simți? mă întreabă Jason când suntem în sfârșit singuri.

-Mai bine. Nu prea am voie să mă aplec și să car greutăți.

-Am ajuns, zice și oprește motorul mașinii.

Jason mi-a luat bagajul micuț și am urcat spre apartament. De la etaj coborau cei din One Help.

-Med, strigă Clark și îmi oferă o îmbrățișare caldă.

-Hei, spun cu vocea-mi mică.

-Meddie, cum te mai simți? mă întreabă Milton.

-Bine, vopsitule, spun, observându-i părul în culorile curcubeului.

Fiind vineri după-masă, orele se terminaseră, dar ceva nu se terminase! Cursul de muzică. Chiar trebuie să mă duc. Am coborât din nou la parter, deoarece îmi lăsasem bagajul în camera goală și am intrat în liceu. M-am indreptat spre clasă și am expirat ușurată când am văzut că proful încă n-a ajuns.

-Meddie, te-ai intors, spune el. Cum te mai simți?

-Acum sunt mult mai bine, spun, zâmbind.

***

-Pentru data viitoare aveți un alt proiect, țipă profesorul, incercând să se facă auzit în sala de muzică. Toată lumea tace și el continuă: Tema următoarei melodii va fi de dragoste! spune și își ia dosarul, ieșind pe ușă.

M-am grăbit să ies și eu repede, deoarece nu voiam să mi se pună întrebări despre cum a fost în spital. M-am strecurat în cameră, unde Liz căuta ceva pe laptop.

-Hei străine, glumește ea. Ce faci? mă întreabă și se apropie să mă ia în brațe.

- Sunt bine, o liniștesc eu. Mi-a fost dor de voi și de locul ăsta!