Uşor de zis, greu de făcut-Volumul 1

CAPITOLUL 29

Sfârșitul anului școlar...

Au trecut trei luni de la accidentul lui Max. Acum este sănătos și glumeț ca întotdeauna. De atunci, Henry nu mi-a mai aruncat nicio privire. Nu mi-a mai vorbit deloc, ci doar s-a concentrat la ore și lipsea din cameră foarte des. Uneori lipsea zile întregi. Mereu mă întrebam ce face. Lenny și echipa lui s-au ocupat în continuare de muzică și urmau să semneze un alt contract. Ei bine, nu m-am interesat despre ce era vorba. Liz a început niște cursuri de contabilitate, așadar am ajuns să ne vedem mai puțin ca înainte. Cât despre mine, eu mi-am văzut de școală, am luat note mai bune și am mai evoluat la partea cu muzica. Am apărut și la televizor, la o emisiune, iar numărul de vizualizări pe YouTube au început să crească. Howard este foarte mândru de munca pe care o depun.

Astăzi a venit acea zi pe care am așteptat-o parcă de o viață întreagă. Este ziua în care îmi iau rămas bun de la prietenii mei. Este ziua în care totul se schimbă. Este ultima zi de școală, petrecerea noastră de final. Este ziua în care o iau de la capăt din nou.

-Liz, mi-ai văzut pantofii cu toc? Ăia negrii? o întreb disperată. Toată ziua m-am învârtit în cerc din cauza emoţiilor.

-Sunt sub nasul tău, spune ea simplu, oftând.

Mă uit la picioarele mele și văd ceea ce căutam de câteva minute bune. Cum de nu i-am văzut?

-Ai emoții. Știu. Haide. Vom întârzia la ceremonie, spune ea și îmi deschide ușa.

Înainte să plec, mă uit pentru ultima dată în fosta mea cameră. Este așa de goală fără hainele mele, fără cărțile mele... Fără mine. Toată săptămâna asta a fost o nebunie, deoarece a venit o dubiță să-mi care cutiile umplute cu lucruri care îmi aparțin. Toate trebuie să ajungă în America, în noua mea casă. Îmi va lipsi Liz, îmi va lipsi acest loc, îmi va lipsi el...

-Domnișoară Parks? întreabă o voce groasă și mă întorc imediat. La ușă stătea un paznic de-al lui Howard. Domnul Lynch m-a trimis după ultimele bagaje.

-Sigur, spun eu și îi fac loc ca să treacă.

-O să fie bine, îmi șpotește Liz.

La intrarea liceului vedeai o mare de elevi. Unii strigau, alții plângeau, alții se îngrămădeau să intre primii. Mă uit prin sală și îl găsesc pe Jason. Îi fac semn să se așeze lângă mine.

-Hei, ai emoții? mă întreabă el.

-Toată săptămâna am avut.

O voce își drege glasul în microfon pentru ca mulțimea să facă liniște. Toți elevii s-au așezat pe scaunele lor, apoi a început discursul plictisitor al directoarei.

***

-Hei, hei! Haideți pentru o poză!

Eram afară unde toate mesele cu gustări ne așteptau ca să le golim. Lenny mă trage de braț și mă pune între el și Henry.

-Hai Med, zâmbește și fii atentă la cameră, mă roagă Marcus, fotograful liceului. După ce Marcus face poza, mi-o dă și îmi spune s-o păstrez.

Liz mă cheamă să facem o poză, așa că o pun pe a mea deoparte, ca să o iau mai încolo. Cu zâmbetul pe buze mă duc lângă prietenele mele. Imediat ni se alătură și Tony cu Zack.

- Med, mai bine păstrezi tu această poză, sugerează Alesia. Ca să îți aduci aminte de noi.

- Cum v-aș putea uita? întreb, încercând să nu plâng.

Telefonul începe să îmi vibreze și observ că Howard mă sună.

- Da? răspund eu.

- Med, Mike va sosi în curând. Pregătește-te de plecare. Concertul începe.

- Nici măcar nu m-am schimbat, îi spun eu.

- Stai liniștită. Ai acolo un cort în care te vei schimba. Hai fuguța, zice și închide telefonul.

- Trebuie să pleci? mă întreabă Liz supărată.

- Da...

După ce Liz mi-a ținut morală să ne sunăm sau să vorbim pe skype când ajung în America, m-a lăsat în sfârșit să plec. Mi-a părut rău că n-am apucat să-mi iau la revedere de la Lenny și Henry. Am fost pe fugă.

În cortul meu, lumea se agita.

-Haideți mai repede, țipă Howard. Jason este deja gata, spune el. Pune asta pe tine.

M-am îmbrăcat cât de repede am putut cu rochia din dantelă făcută de Dean. Mi-am prins părul într-o coadă de cal, apoi l-am căutat pe Howard care mă aștepta la intrarea pe scenă cu microfonul în mână. Am zâmbit, apoi am spart gheața, începând să cant. Lumea a început să aplaude și să strige, ceea ce-mi aducea zâmbetul pe buze. Mă simțeam bine să-i fac fericiți pe ceilalți.

-Esti gata? Lumea e nerabdatoare, intra peste mine Julie.

După ce eu și Jason am cântat, iar spectacolul s-a încheiat, venise vremea pentru plecare. Limuzina mă aștepta ca să pornim spre aeroport.

-Med, ne grăbim. Avionul pleacă într-o oră, spune Howard.

În limuzina mea eram doar eu și Jason. Am ales să stau la geam, ca să privesc orașul ăsta minunat de care îmi va fi extrem de dor.

-Jason și cu mașinile noastre cum rămâne?

-Vor fi aduse cu vaporul, stai liniștită.

Ajunsă la aeroport, Howard și paznicii lui ne făceau loc printe oameni. Timpul ne presează.

-Voi urcați primii, spune Howard, arătându-ne scara avionului nostru privat.

-De ce ne grăbim dacă avem un avion privat? întreb derutată.

-Pilotul nu este unul chiar drăguț, îmi explică Jason.

M-am făcut comodă în scaunul avionului și așteptam să intre toată echipa noastră. Jason mi-a făcut semn să mă uit pe geam. Ceea ce am văzut m-a lăsat șocată. Henry flutura de pe pista avionului o foaie pe care scria ,,Rămâi!''.

Aș rămâne pentru el? Dar el n-a acceptat să vină cu mine. El nu a făcut acest sacrificiu. Încep să scriu pe o foaie A4 cu markerul:

Uşor de zis, greu de făcut!

Lipesc foaia de geam, apoi motorul avionului pornește. Am fost conştientă că am lăsat ce aveam mai drag în urmă. Eram atât de fericită că a venit la aeroport şi atunci am simţit că poate mai există o şansă.