Așteptând să mă repar

Capitolul 18

Aflați în apropierea sărbătorilor, în Ridgefield dăduse prima ninsoare in acest an. Ei bine, asta se întâmplase cu o zi și jumătate în urmă. Afară era frig, un peisaj static și alb, totul înghețat, nu mort. Pentru că sub acea gheață părea că există numai viață, nimic distrus. Copacii nu mai păreau a fi copaci, ci imense ornamente din sticlă speciale pentru sezonul de iarnă. Frumoși, înalți, pe ramurile cele mai groase atârnau cei mai groși țurțuri translucizi, ce reflectau lumina în sute sau mii de unghiuri strălucitoare.

Băncile din parc erau acoperite de zăpadă și ele, nici un îngrijitor nu se ocupase de curățarea lor. Eventual dacă cineva dorea să se așeze pe o bancă, era nevoit să o curețe singur, apoi să se așeze. Era perioada ultimelor examene din acest semenstru, astfel că nimeni nu avea în fapt timp să se bucure cu adevărat de frumusețea iernii. Atât de solemnă, impunătoare, și totuși tăcută. Iarna era această „la femme fatale".

O văzuse pe Samantha cum iese din cabinetul de terapie fără ca ea să-l observe, însă nu prezența ei era motivul pentru care se afla în acea aripă a clădirii, ci bărbatul aflat după ușa din lemn, de după care Samantha tocmai ce ieșise.

Imediat ce o văzu că se îndreaptă spre culoarul opus lui, merse spre intrarea în cabinet, ciocăni de câteva ori și intră când fu lăsat.

- Cage! Ce surpriză! exclamă Paul.

Adevărul era că băiatul încercase să îl evite pe domnul Hunt de ceva timp. De vreo câteva luni, mai bine zis. Evitase orice contact de orice fel cu acesta, posibil dintr-o simplă prostie. De când terminase clasa a unsprezecea și până acum, când sărbătorile se apropiau cu rapiditate, nu mai avuseseră nici o tangență.

- Te pot ajută cu ceva?

Cage se îndreptă spre el cu mâinile adâncite în buzunare fără a spune nimic. Se așeză ca un obișnuit al locului pe canapeaua confortabilă și își puse coatele pe genunchi. Paul știuse de când îl văzuse că ceva este schimbat la el. Este mai bărbat. Nu de când venise în cabinetul său, pentru că acum parcă cineva îi supsese toată vlaga, ci de când îl văzuse atunci în parc, uitându-se la bătrân și la Sam cum discută. Poate că bărbat nu era cel mai corect de exprimat, ci mai matur, o privire mai matură.

Acum însă acea persoană de dinainte revenise. Nu era ceva plăcut, dar maturitatea lui Cage indica un nivel ceva mai înalt de maturitate. Știuse că băiatul nu-l va mai vizita din clipa în care, la sfârșitul anului trecut, acesta îi spusese „Ne mai vedem", ceea ce însemna că asta fusese toată legătura lor. Dar Paul nu se supărase, ci chia îl îndemnase ca nu cumva, naibilui, să-l mai caute dacă nu avea nevoie.

- Cage?

Cum să o formuleze totuși?

- Ai ore de terapie cu Samantha! spuse acesta. Oarecum surprins că existau aceste ore de terapie, dar nu ar fi trebuit să fie, deoarece Samantha îl pusese întrucâtva la curent cu motivul.

- Văd că ți-a spus. Sunteți apropiați?

Cage îl privi în ochi pe bărbat. Nu îmbătrânise mai mult decât fusese la ultima lor întâlnire.

- Definește apropiați.

- Motivul pentru care vine aici. Motivul pentru care a făcut ce a făcut ca să ajungă aici. Cum v-ați cunoscut? Cage, îl întrerupse pe băiat când vru să zică ceva, tu știi cum merge chestia asta. Funcționează numai dacă vorbești cu mine. Nu uita că exista confidențialiate.

- Deci nu ai de gând să îmi spui despre ce vorbiți, încercă el să glumească.

- Doar dacă veniți la terapie de cuplu, râse Paul, continuându-i jocul adolescentului.