Așteptând să mă repar

Capitolul 23

Deși se aflau în mijlocul iernii, când vremea nu trebuia să fie cea mai promițătoare și în ciuda zăpezii care înconjura întregul cadru, timpul era plăcut. Răcoros și deloc umed, dar nici înecăcios.

Ei bine, vremea era primul lucru la care Sam a început să se gândească atunci când a realizat că plânge. Nu dorea să îl tragă pe Cage în vâltoarea ei, nici nu avea rost. Se simțea oricum pierdută și abandonată, simțea un pumn mare, strâns în jurul gâtului ei și împiedicând-o să respire, sau să își înghită saliva ce creștea în abundență.

Dar și când a început să lăcrimeze, Cage era tot acolo, în dreptul genunchilor ei, strângându-i mâinile cu putere și privind-o îngrijorat. Era acolo, susținând-o ca un pilon. Și era tot ce avea nevoie acum.

- Dă-i drumul, Samantha. N-are rost să o ții în tine. 

Cage o mai văzuse cu ochii roși, încercările ei de a-și induce să plângă, și stătuse lângă ea mereu, nespunând nimic, așteptând ca tot ce se întâmpla cu ea să îi treacă. Ei bine, acum nu avea de gând să aștepte, pentru că acum era vorba de o cu totul altă problemă. Nu a văzut-o niciodată plângând. Acum era pentru prima oară când o auzea cum își trage cu greu aerul în plămâni și o vedea pentru prima oară cu râuri formându-se pe obrjajii ei. Și i se rupea sufletul. 

Așteptă poate vreo zece minute, uitându-se la ea cum parcă își desfundă canalele lacrimare. O simți încordându-se și chircindu-se de durere, de parcă primise o lovitură nevăzută, așa că se așeză pe bancă și pentru prima oară o trase în brațele lui, punând-o pe picioarele sale și strângând-o în brațe, așa chircită cum era. Îi frecă brațele care tremurau de nervozitate și o ascultă cum dă drumul la tot ce a ținut în ea pentru cine știe cât timp.

După alte cincisprezece minute o asculta cum îngână și cum încearcă cu adevărat să își tragă aerul. Va sta cu ea, până la sfârșit. Și într-un timp va fi bine și vor râde, dar până atunci, doar o va asculta și o va privi cum își întinde inima pentru cineva să i-o țină cât timp avea ea să se odihnească.

Nu avea de gând să o oprească, văzând câtă nevoie avea de asta. Chiar o îndemna să lase totul. Să lase totul și apoi să plece. Avea de gând să îi care el în spate crucea dacă era nevoie. Poate că nu avea vreun motiv, poate că era din dorința de a crește în ochii ei, sau poate că ținea extrem de mult la ea. Avea de când să îi care toate greutățile, fără a-i spune măcar. Dar ea trebuia să lase totul, apoi să se îndepărteze cât mai mult. Era singurul mod prin care cineva putea merge prin viață. Singurul mod prin care încerca nu să supraviețuiască, ci să încerce măcar să trăiască. 

- Te rog, se chirci iarăși, strângându-i brațul lui Cage și icnindu-și cu greutate cuvintele. 

Era dureros de privit, era și mai dureros să încerce să nu trăiască toate emoțiile lui Sam, să rămână cât mai obiectiv. Era o teroare și să încerce să facă asta. 

Lacrimile începeau deja să i se scurgă pe bărbie, să o inunde și pe ea și pe Cage, a cărui geacă o udase în locul în care își pusese fața. Erau îngânări haotice și suspine din ce în ce mai puternice, tresări când auzi din partea ei un urlet de durere, ca un câine înjunghiat și lăsat să moară. Înțelegea acum sfârșitul cărții lui Kafka, Procesul, în care omul este tras pe o stradă lăturalnică și înjunghiat. Ultimul gând: „Ca un câine.".

O strânse și mai tare în brațe, dar realiză că gecile loc erau două mari impedimente, așa că își desfăcu fermoarul și apoi îl desfăcu pe al ei. Erau transpirați amândoi, mai mult ea decât el, dar mai aveau câte o bluză groasă pe ei. O strânse apoi din nou în pieptul lui și îi afundă capul în umărul său.