Așteptând să mă repar

Capitolul 19

„Ne ascundem după fusta timpului.

Va trece, o fac și pe asta, apoi va trece, voi uita, restul vor uita, nu ne asumăm și la sfârșit nu mai facem nimic.

Pentru că ne-am ascuns după fusta timpului și fusta a dispărut apoi. Am rămas doar noi, să facem față cu ceea ce am făcut. Va veni un timp în care cu toții vom fi nevoiți să o facem. Alții vor fi și uitat că s-a întâmplat ceva anume. Eu nu voi uita că am făcut ceva, am făcut mai multe. Cu toții am făcut. Urechile se înroșesc, pentru că știm că am făcut prostii, nu ni le-am asumat atunci.

Eram copii proști, mici, fără creier. Copii de 20 sau 30 de ani. Tot copii. De 6 sau de 17 ani. Copii.

Și ne-am ascuns după fusta timpului, am zis că va trece. Ne gândim la asta la patru dimineața, dar o scriem la 12 dupămasa, că timpul a fost doar o scuză. Și ca orice scuză, ea dispare. Acum am rămas muncitorii propriei noastre minți, să ne amintim în orice moment de prostiile rușinoase pe care le-am făcut.

Ne gândim doar la câte lucruri am putut să facem. Nu bune, din câte îmi amintesc.

Și ne e rușine."

Închise jurnalul, apoi îl băgă și pe acesta în geamantan. Familia sa era pe punctul de a ajunge. Andrew plecase cu o oră în urmă. Nici nu își luase la revedere de la el, cu toate că sincer nici nu avea nevoie de salutul său.

Nu se putuse abține să nu citească măcar puțin înainte de a pleca, cu toate că știa că acest jurnal nu va pleca nicăieri. Dar nu s-a putut abține. Și poate că pentru moment nu mai era totul chiar atât de rău, dar multe nu s-au schimbat. Îl vizitase pe Paul ieri, aceasta fiind ultima săptămână de școală, respectiv, chiar acum, ultima zi. „Ești sigur că vrei să continui cu asta?" făcea referire la cititul jurnalului. „Încă nu. Doar puțin." Desigur că acest doar puțin semnifica, desigur, că mai avea mult până să termine jurnalul. Dar însemna atât de puțin.

Părăsi camera, cu geamantanele pe pat, și coborî un etaj, cu evidenta inteție de a ajunge la camera lui Sam. Avusese intenția de a bate la ușă, însă aceasta era întredeschisă, destul de bine pentru a vedea patul Samanthei și pentru a o privi amuzat cum încearcă să își închidă al doilea geamantan.

- Să nu te împiedici, râse el.

Sam tresări și își puse mâna pe inimă, întorcându-se spre intrus. Cage îi zâmbea amuzat, cu o sclipire în ochi pe care și ea știa că o avea. Își amintea că așa o speriase și înainte. Poate nu cu aceeași frază, dar cu siguranță ea tot se chinuia cu geamantanul său.

- Foarte amuzant.

- Singură?

- Fetele au plecat deja. Tata vine să mă ia imediat. Tu?

Cage părăsi tocul ușii și se așeză pe patul cel mai apropiat de cel al lui Sam. Își lăsă coatele pe genunchi, își aplecă puțin capul într-o parte și își bâzâi cercelul din urechea dreaptă.

- Sunt și ei pe drum.

Își mulcă buzele. Ce? Acum era timid? În fapt, mereu fusese. Și Samantha era timidă, o știa, pentru că prostiile pe care și le spuneau ei erau scoase numai prin timiditate, la început frica de a nu spune ceva greșit, inițial încet, nu foarte tare, ulterior cu un volum mai ridicat, vorbeau ce le trecea prin cap.

- O să vorbim în timpul vacanței, nu?

Sam se întoarse spre el, apoi se așeză și ea pe pat, față în față cu el.

- Normal, îi răspunse de parcă nici nu ar fi putut exista un alt mod de a acționa. I se părea cel mai normal să continue să vorbească cu el. Cel mai corect pentru ea, cel mai bine și sănătos. Da, normal că vom vorbi. Să-ți ții telefonul lângă tine, în regulă? Ai numărul meu.