Așteptând să mă repar

Prolog

Prima din șir care vine spre ea este mama sa. Femeia își îmbrățișează strâns fiica, cu lacrimile curgându-i pe chip, dar ea încearcă să fie puternică. Are timp şi să sufere. Acum, pe moment, doar clipește des și se chinuie să zâmbească.

Pe urmă, după câteva suspine pornite dinspre mama sa, urmează tatăl ei. El e ușor rezervat, dar tot o îmbrățișează. O sărută pe creștet și-i spune: „ Ai grijă, prințeso." Și după ce-i mai sărută odată creștetul, se îndepărtează. După tatăl ei, urmează sora mai mare. Ea încă avea brațul pus în ghips și o ușoară vânătaie la nivelul tâmplei, răni ce aveau să treacă.

Se îndreptă spre Samantha, care aștepta răbdătoare ca îmbrățișările să se termine și să poată pleca departe. Departe de tot și de toate. Îi veni să râdă nervoasă. Mai mică cu doi ani decât ea și totuși deciziile păreau a fi luate de o minte mai matură decât a celorlalți la un loc. Aruncă gândurile departe de ființa tăcută din dreptul său. Merse spre ea și o îmbrățișă cum putea, din vina ghipsului. Ea nu plânse. Doar o privi cu vinovăție.

După ce-i îmbrățișă, făcu câțiva pași înapoi. Avea cincisprezece ani, și cu toate acestea, știa mai bine decât oricine altcineva că avea nevoie de o schimbare a mediului.

Îi privi. La fel de elegant îmbrăcați. Mama ei, frumoasa femeie, modelul ei în viață care îi oferise numai bunătate în suflet, își privea fiica cu compasiune și mult dor ce avea să vină. Tatăl ei, în schimb, o încărcase de-a lungul vieții cu tot curajul folosit în momente decisive. Spre deosebire de Brooke Thompson, James rămăsese la fel de țeapăn. Nu-și lăsa lacrimile să iasă, deși știa foarte bine că imediat ce va fi singur, le va da drumul.

Sora ei, Melanie, ea nu zâmbea. Știa că Sam are nevoie de orice altceva, numai nu de simple acte încărcate cu sentimente și slăbiciuni. Și totuși, încerca să fie puternică pentru aceasta. Pentru fata cu doi ani mai mică decât ea.

- E timpul să mergem. Trebuie să începi să despachetezi.

Tresări când simți o atingere ușoară pe umărul stâng. Se întoarse spre ea. Melody Winslow era cea mai bună prietenă a mamei sale, principalul motiv pentru care a fost lăsată să se mute. Ea nu-i zâmbea nici compătimitor, dar nici nu era de nesuportat. Ea, spre deosebire de ceilalți, știa cum să se comporte. Era psihoterapeut.

O urmă de zâmbet trecu peste buzele lui Sam. Nu vorbea prea mult. Nu mai vorbea în ultimul timp. Și totuși, le șopti un Vă iubesc alor ei, apoi își luă bagajele rămase, cele care nu au fost duse în camera din internat și nici nu se mai uită în spate, odată ce se întoarse pe călcâie.

Se transferase la un nou liceu. Ridgefield Hight School era cât se putea de îndepărtat de Dallas, cu mult în partea opusă a soarelui și a plajelor dogoritoare. Orașul era chiar mic, confundat destul de ușor, uneori, cu o regiune de țară. Dar ei îi plăcea. Chiar ea alesese acest loc. Fusese o mare coincidență prezența lui Melody aici, însă o coincidență extrem de binevenită. Era un liceu de fete, în care să se poată acomoda, adora și verdeața. Aici putea învăța cât i-ar fi cerut inima. Rânduri peste rânduri de partituri.

Fără să vrea, își întoarse privirea. Ei erau acolo și o priveau. Cu speranță. Ea nu prea avea speranță, dar merita să încerce. Pentru ei, dacă nu se mai putea pentru ea. Oftă din toți rărunchii și o urmă pe doamna psiholog. Cine știe? Poate că refacerea va apărea în timp, poate că cearcănele vor dispărea în timp. Poate că avea să fie reparată, în timp.

Acum era singură. Ea, Samantha Thompson, era singură.