Așteptând să mă repar

Epilog

Pianul lui Cage fusese din plin acompaniat de vioara lui Sam, completându-se așa cum nu se mai întâmplase la nici o altă repetiție. Concertul decurse minunat, Flora de Bella începându-și turneul prin deschiderea acestei seri. 

Ridicaseră sala în picioare, făcând spectatorii să își mențină aplauzele timp de un minut întreg, iar după o oră s-au strâns cu toții la petrecerea de după concert. Se strânseseră într-un restaurant aflat în apropierea universității, îmbrăcați cu toții elegant. 

Cage se afla la câțiva pași distană de Samantha, aflat în costum, purtând o discuție cu câțiva colegi ai filarmonicii, zâmbind și râzând, aruncând priviri spre Samantha și înghițind în sec privind spre rochia pe care o purta. Nu avea un crăpău care să iasă cu mult în evidență, însă piciorul lung ieșea din rochia arginite pe care o purta. Singurul element excitant al corpului ei ce putea fi observat era piciorul stâng ce ieșea senzual prin crăpătura rochiei, brațele și pieptul fiindu-i acoperite de materialul argintat al rochiei. 

Adorase din primul moment pornirea ei încrezătoare de acum un an, când începuse să prindă încredere în ea și să își accepte perfecțiunile corpului. Chiar o stimulase să se detașeze ușor de pudoare și să scape din cochilia rușinii. Și ce mai ieșire. Știa că Samantha era iubita lui, partenera lui. Nimeni altcineva nu se apropia de ea pentru că știa că Samantha era a lui Cage și nimeni nu se apropia de Cage pentru că știa că el era al Samanthei. 

Zâmbea destinsă împreună cu câteva colege de universitate, ținând între degete piciorul lung al unui pahar de șampanie. 

Știa de asemenea și că zâmbetul nu avea să dureze o veșnicie, așa cum nici fruntea lui nu o să rămână pentru totdeauna neîncruntată. Mereu ceva din ce a fost va reveni atât pentru Sam, cât și pentru Cage.

Mereu se vor întoarce amintiri, vizite făcute familiei lui Sam, sau familiei lui Cage în Dallas și în Richmond. Annabeth a adorat-o din primul moment, Zaccary nu făcu decât să îi ofere un zâmbet mândru, iar Dave nu reuși să își abțină comentariile glumețe, reușind într-un fel sau altul să îl facă pe Cage de râs povestindu-i amintirile cu fratele său mai mare. 

Dar a fost bine. Au trecut anii așa cum nu se așteptase să treacă, așa cum nu reușise să mai viseze măcar. Erau împreună după atât de mult timp. Se cunoșteau mai bine ca oricând, iar Cage se simțea mai mult decât împlinit. 

Se desprinse elegant din discuția avută, îndreptându-se spre Samantha. Îi prinse mâna, o sărută gentil și p trase după el.

- Hai cu mine. 

Își așezară paharele cu băutură pe tava unui chelner ce trecea pe lângă ei, apoi Cage o trase înspre grădina restaurantului. Era aprilie afară, însă răcoarea o făcu pe Sam să se zâburlească de frig.

- Ce facem aici? Îngheț, Cage.

O trase râzând în brațele lui și continuară să se plimbe pe pavajul grădinii. 

- Vreau un moment de liniște cu iubita mea. Nu am avut timp pentru noi toată ziua.

O auzi și pe ea râzând, dar nu mai spuse nici unul nimic, ci se plimbară în continuare sub întunericul nopții. Drumul era luminat de felinare așezate sistematic în jur. 

- E liniște, îl auzi rostind. 

- Și nu-ți place?

- Normal că-mi place.

Se așezară în scurt timp pe o bancă, în același mod. Amintiri pline de melancolie îi cuprinseră pe amândoi.

- Când o să ne facem o casă, începu el, o să ne luăm o bancă exact ca cea din liceu. Și o să poți să scrijelești pe ea ce vrei. 

Privirea surprinsă a Samanthei îl făcu să rânjească.

- Cum adică o casă a noastră?

- Simplu, împiedicato. O să-ți cumpăr o bancă. Și o să o pui în grădina noastră, oriunde vrei. O să te răsfăț cu covrigi pe care o să îi devorezi când îți e foarte foame și cu care o să te murdărești la gură. Și o să facem poze pe banca aia. Multe poze. O să o și inaugurăm, îi rânji spunându-i ultimele cuvinte.

Ochii Samanthei se umeziră instant în clipa în care Cage își scoase din buzunarul sacoului o cutiuță catifelată. Deschise cutia și un inel cu piatră violet trona în aceasta.

- Pasiunea roșului, tristețea albastrului și depravarea negrului. Țin bine minte, împiedicato?

- Cage!

Nu ar fi trebuit să fie surprinsă. Atât ei între ei, cât și familiile lor au adus în ultimul timp aminte destul de des despre căsătorie. Dar era surprinsă, marcată. Pentru că oricât s-ar fi pregătit mintal pentru așa ceva, nu îi putea face față. Pentru că au trecut șapte ani. Și pe atunci reunțase să mai viseze la așa ceva. Era un copil, iar acum devenise femeie. O femeie ce deținea în faa ei o piatră violet și uimitoare așteptând să troneze pe degetul ei. 

- Nu o să fie mereu bine, Cage.

- Știu împiedicato. Nici nu mă aștept la asta.

- O să ne certăm. Ne certăm și pe ce vrem să mâncăm.

- Ce ar fi aia viață fără puțin piper în ea?

- Ești sigur?

- Samantha, vrei să te măriți cum mine sau tragi de timp pentru un alt răspuns? fu singura întrebare, directă și la obiect ca întotdeauna și Sam simți că o pufnește râsul și plânsul totodată.

Părea un cadru mai mult amuzant decât romantic. Cage nu știa cum să fie romantic de cele mai multe ori. Avea accesele lui, dar nu mereu. Însă privit de către Sam și Cage, părea întrebarea perfectă. Era întrebarea perfectă și Sam știa asta. 

- Da. Da, normal că mă mărit cu tine!

Se întinse spre el, sărutându-l. Și Dumnezeule, era ca de fiecare dată, nou de fiecare dată când îl săruta, primitor, același sentiment, dar diferit cu o aromă. Cage era aici pentru ea și Samantha era aici pentru Cage.

- Nici nu știi cât de emoționat am fost.

- Știai deja răspunsul.

- Nu contează. Tot am fost emoționat, rosti în timp ce îi strecură inelul pe deget, mângâind în treacăt mâna fină.

Îi sărută fruntea, apoi obrajii și apoi buzele. O sărută ca prima oară, ca în seara în care s-au amețit cu vin ieftin pe care atunci l-au găsit atât de delicios, iar Sam avea gust dulce pe buze și pe limbă. 

- Nu va fi perfect, împiedicato. Suișuri și coborâșuri. Dar merită să încercăm. 

Pentru că o iubea. Pentru că Smantha a avut răbdare cu el într-un fel în care nimeni nu mai avusese. Pentru că și el avusese răbdare cu ea încă dinainte de a ști măcar care era treaba cu această ființă atât de complicată și misterioasă. 

Erau aici unul pentru altul și aveau să se sprijine unul de celălalt mereu. Nu dintr-o dependență și nici dintr-o obișnuință. Ci pentru că părea corect. Părea cel mai bun lucru, pur și fără vreo consecință care să urmeze acțiunile făcute de ei ca și cuplu. Și pentru că au fost acolo, să se ajută să se repare fiecare pe sine, știind că în spatele lor va fi mereu un pilon care să îi susțină în greutate.