Așteptând să mă repar

Capitolul 22

Vântul bătea cu putere, prevestind apariția în orice moment a unei vijelii în Dallas. Nu prinsese o ploaie în orașul ăsta de foarte mult timp, fusese plecată mai mereu.

Se plimba aiurea printre culoarele marketului, aruncând priviri dezinteresate spre alimentele de pe rafturi. Trecuse de lactate și părul de pe brațe i se ridicase din cauza frigului produs de frigidere. Își târșâia picioarele după ea, cu mâinile cât mai îndesate în buzunare și plescăi odată din buze când un fir de păr i se așeză în dreptul ochiului. Cage nu o mai sunase de vreo două zile, acum ceva timp trecuse și Anul Nou și ea se simțea foarte goală.

Avusese iarăși coșmaruri, treziri transpirate cu sfârșituri de vise ce constau în căderi continue în flăcări. Mergea rapid la un duș, într-una din seri chiar se întâlnise cu Jeremy pe holul îngust. Lumina abia de era aprinsă, dar putea să jure că atunci când a trecut pe lângă el transpirată, acesta rânji cunoscător. Numai de vise erotice nu mai avusese parte până acum. Desigur.

Și iat-o cum se chinuie să stea trează, plimbându-se după mama sa, care ar fi cumpărat cu siguranță to magazinul dacă se putea. De ce începeau oamenii să lucreze la atât de scurt timp după terminarea sărbătorilor? Avea gluga aruncată pe cap, acoperindu-i aproape în totalitate fruntea pală și gulerul îi acoperea gâtul care îi transpirase puțin.

Cât despre Cage, nu mai vorbise cu el, dar nici ea nu se chinuise să îl mai sune, cam atât fusese și cu prietenia loc. Amuzant era că se așteptase să dureze poate puțin mai mult, pentru că nu mai avusese de ceva timp un prieten alături. Un rânjet, precum acelea pe care le vedea în benzile desenate pe fața lui Slender Man, îi străbătu buzele. Își putea practic simți dinții cum i se alungesc peste granița buzelor.

Părul îi era ciufulit și fața încă zgribulită din cauza răcorii din zona lactatelor și cărnii, așa că încercă să se convingă  să ajungă mai repede la dulciuri, sau măcar la sărățele, care erau mai apropiate. Întinse mâna și apucă o pungă de pufuleți cu sare, simpli, se uită la denumirea pe care nu era în stare să o pronunțe, părându-i-se mult prea complicată și dădu apoi să plece de pe acel culoar. Până când o voce îi zgârie timpanul.

- Sam?

Evitase cu foarte multă inteligență orice persoană care o cunoștea și trăia în Dallas pentru atâta timp, dar nu avea cum să uite vocile. Nu avea cum să uite pe nimeni. Cum altfel ar fi știut pe cine să evite?

Se întoarse lent, cât putea de lent spre vocea feminină din spatele ei, își îndreptă spatele și încercă să mimeze un zâmbet. Știa cum arăta, cum toată vlaga părea suptă din ea, fără să încerce măcar să își pună un machiaj pe față, ca ultima cerșetoare, cu părul ciufulit și haine lăbărțate, cât mai închise la culoare. Firele îi ieșeau pe sub glugă și părul i se afla mai mult în afara ei decât înăuntru, așa că o dădu jos și își trecu rapid mâna prin el, măcar, măcar să mai reușească să îndrepte ceva

Dar ea tot se afla acolo, în fața lui Sam. Cu zâmbetul acela pe care nu îl suporta.

- Cindy! exclamă surprinsă. Ce faci aici?

Dar Cindy nu prea avea la cunoștință modul în care ar trebui să se comporte cu Sam. Pentru că ea știa, fusese acolo. Își mușcă buzele și încercă un zâmbet mai radios. Nu o prea suportase pe fata asta, nici nu știa de ce anume, doar îi era mai antipatică. Dar acum spera că pământul se va surpa la picioarele fetei șatene din fața sa și o va înghiți pentru toată viața. O vedea pe crăciunița aceasta îmbrăcată în roșu și alb, deși Crăciunul trecuse, și se simțea pe ea, îmbrăcată într-un sac, și îi părea rău că arăta atât de deprimant tocmai în fața persoanei care nu trebuia să o vadă astfel.