Așteptând să mă repar

Capitolul 15

Aflându-se chiar la începutul cozii interminabile din spatele ei, dar cu un elev intrat în cabinetul medical, așteptând după acela să iasă odată și să o lase pe ea să înfrunte tumultul care avea să vină din clipă în clipă, lui Sam i se părea totuși că în fața ei se află încă un șir infinit de persoane care se mișcau cu o lentoare de nedescris. Nu dormise din nou în noaptea precedentă, și eventual doar relaxarea alături de Cage o făcuse să renunțe în ziua aceasta la machiajul inutil deopotrivă, fiindcă odată citită fișa ei, asistentele vor realiza imediat motivul deghizării lui Sam.

Așa că acum doar își mușca buzele stresată, nereușind să se gândească la nimic altceva în afară de chinul aflat la trei pași de ea. Cage dormea cu siguranță, intuia asta, altfel bănuia că ar fi venit la ea să vorbească, plictisit de colegii săi din spate.

Dar nu era aici, iar Sam știa că nu Cage este persoana de care avea nevoie în clipa actuală, ci de pământul de sub ea care să se surpe și să o înghită, nelăsând-o să mai vadă lumina zilei pentru mult timp, până în clipa în care cu toții vor uita că a existat o Samantha Thompson dependentă de acele droguri dezgustătoare după care organismul ei tânjea atât de mult.

Dar pământul nu se va surpa și Sam își va blestema alegerile făcute pentru mult timp. Deja începuse să se gândească la nenumărate moduri prin care i se va spune că este exmatriculată, trimisă la dezintoxicare împreună cu mulți alți colegi ai săi, îmbrăcați în haine dezgustătoare albe sau albastre care să-i aducă aminte de spațiul terifiant al spitalului cu miros steril, posibil unii dintre ei ajungând chiar și în cămașa de forță.

Apoi își scutura capul, gândindu-se la cât de stupid putea gândi în situațiile de tensiune și simțind cum anxietatea creștea și dorința de a fugi odată din acest loc își mărea intensitatea.

- Samantha Thompson!

Băiatul de dinaintea ei trecu în dreptul său, părăsind holul îngust și dispărând sub forma unei dungi negre. Înghiți în sec. Desigur că era speriată, terifiată. Cum să nu? Dar strânse din pumni și făcu câțiva pași în față pentru ca aceeași asistentă ce o strigase data trecută să o observe.

O conduse în interiorul camerei la fel de albe, cu un birou în față și un pat pentru consultații. Se așeză însă pe scaunul cel mai apropiat. Picioarele îi tremurau și palmele îi erau transpirate din abundență. Medicul se uita la ea în dezaprobare în timp ce citea fișa ei medicală, își strângea buzele și se uita din nou peste ochelari la fața resemnată a lui Sam.

- Domnișoară Thompson, voi fi cât mai concisă posibil. Am găsit în sângele dumneavoastră o mare cantitate de diazepan și buspironă. Vă sună cunoscut?

Ce putea să mai facă acum decât să aprobe.

- Aveți o cantitate atât de mare în sânge încât nici măcar nu vă voi întreba dacă sunteți sau nu dependentă. Cred că știu răspunsul, iar dumneavoastră știți și care sunt repercursiunile. În primul rând voi anunța directoarea, în al doilea rând familia dumneavoastră va fi rugată să ajungă într-un timp cât mai scurt în incinta liceului. Sunteți majoră, știu, dar în nici un caz nu vom lăsa pe mâna elevilor majori rezolvarea acestor probleme.

Nu putea spune nimic, fiindcă medicul părea să-i cunoască deja întrebările și să-i răspundă la ele înainte de a putea fi măcar gândite cum este nevoie.

- Acum, vreau să știu de unde ați făcut rost de rețetă.

Dar asta nu-i putea spune. Nu dorea și nici nu putea să-i spună despre cum, legal vorbind, i s-a prescris această rețetă cu mult timp înainte, chiar cu foarte mult timp, apoi dintr-o dată au dispărut pastilele și ea a mai avut nevoie. Așa că a cumpărat, oprindu-se din a consuma mai târziu decât era plănuit. Și când insomnia a apărut din nou, i s-a făcut frică, nu s-a gândit să vorebască cu Melody și acum avea să suporte consecințele.