Așteptând să mă repar

Capitolul 24

Prima seară fusese cea mai grea. Noaptea fusese un chin. Singură, în camera mică ce părea că mai avea puțin și o storcea. Toată noaptea. Udase perna, fără să realizeze, suspina, fără să realizeze. Poate că fusese auzită de Clara, sau poate că nu, cert era că nu putea să o ducă astfel.

Ziua și-o petrecuse cu Cage. El nu întreba, ea nu vorbea. Stăteau amândoi pe acea bancă, apropiați unul de celălalt. El o ținea în brațe și îi spunea glume, apoi ea reîncepea să plângă.

A doua seară, aproape același lucru. Un sentiment de gol o stăpâni. Se simțea atât de goală și de neprotejată. I se părea atât de frig și totodată corpul parcă îi ardea. Se gândea că ar vrea pe cineva alături de ea. Apoi se uită la tavanul negru. Camera era întunecată și noaptea era liniștită. Își frecă ochii, dând lacrimile la o parte, apoi își trase nasul.

Fără a se gândi de două ori, se ridică din pat și se așeză în genunchi, cu coatele pe saltea și cu pumnii strânși și uniți spre bărbie. Simțea nevoia să se roage. De când nu o mai făcuse? De prea mult timp. Era ca și cum renunțase, poate că o facuse, de fapt. Cu toate că niciodată nu își dorise să renunțe la credința sa. Suspinând și încercând să se stăpânească, începu să se roage. Nu o simplă rugăciune, ci dădea tot ce putea. Și știa că El o ascultă. Tace și o ascultă cum Îl roagă să îi care crucea pentru puțin timp. Să o ia în brațe și să o care pentru puțin timp, doar puțin, cât să se odihnească și să își regăsească suflul.

- Te rog! șopti.

Dar vocea ce implora se auzi ca un cutremur în cameră, cât de șoptită să fi fost. Pentru că nu era un coșmar, ci o rugăciune. Și rugăciunea era mai puternică decât orice coșmar pe care l-ar fi avut Samantha.

Clara deschise ochii și prin lumina lunii și a lămpilor din afara clădirii, o observă pe Sam cum se uită spre fereastră, spre cer și cum se roagă. Clara nu credea. O enervau persoanele care încercau să o convingă că există ceva acolo sus. Dar se părea că Sam nu dorea să o convingă. Își păstra credința pentru ea și pentru cei care măcar credeau ceva, ceva. Nu pentru ea.

Și totuși, să o vadă atât de lispită de apărare, oferindu-și inima către o ființă inexistentă, oferind însă atât de multă credință, o afecta. Pentru că era pentru prima oară când o vedea vulnerabilă și nu se aștepta, iar tăcerea din cameră era pe atât de mare, pe cât de zgomotoasă era credința lui Sam.

Auzise doar acel scurt „te rog", nimic mai mult. Apoi se uita la lacrimile care curgeau printre pleoapele închise, suspine pe care le auzise și cu o seară înainte. Pentru o secundă, și-a dorit să meargă la ea să o îmbrățișeze, apoi s-a răzgândit și a rămas în locul său. Cum de s-a ajuns la asta?

Buzele lui Sam se mișcau, formând cuvinte fără sunete. Apoi o văzu oprindu-se. Își aplecă capul și singurul cuvânt pe care îl mai auzi înainte de a o vedea punându-se în pat, fu numele „Carlita".

Se rugase pentru ea. Îl implorase să aibă grijă de sufletul ei. Implorase să o lase și pe ea să se odihnească într-o zi, când va merita acea odihnă.

Ziua se afla iarăși cu Cage, acum în sala de muzică. Curse la fel de greu, el la fel de nerăbdător și de nervos precum fusese în ultimele două zile. Ea cânta la vioară, el la chitară. Apoi ea se opri. Se opri și el, privind-o cum se holbează în ochii lui. În ultimul timp făcea asta. Din ce în ce mai des, uitându-se în ochii săi și numai acolo. Ochii ei erau roși și plânși, ca și cum ar fi fost o cascadă, sau un râu al cărui baraj fusese distrus.

- Cage?

Dar el nu spuse nimic, doar așteptă ca ea să continue.

- Îmi pare rău.