Așteptând să mă repar

Capitolul 14

Îi venea să pufnească continuu în râs, să explodeze într-un urlet plin de amuzament și de nerușinare, și toate acestea din cauza lui Cage care nu înceta din a se apropia de urechea ei și a-i spune bancuri nesărate, amuzante totuși, un umor englezesc adeseori care prin lipsa sa de amuzament făcea gluma chiar hilară.

Profesoara de muzică încă nu-i auzea, ci era atentă la prestația corului cu care lucra, lăsându-i pe ei doi pentru final, căci oricum avea de gând să mai lucreze cu corul mult și bine în orele de dupămasă. Dar îi va auzi la un moment dat și îi va atenționa nervoasă că cineva îi întrerupe ora. Pentru că urechile lui Sam erau roșii, buzele unflate de la cât și le mușcase, abținându-se să nu explodeze așa cum se aștepta și Cage să facă. Acesta avea și el fața roșie, dar nu mai puternic pigmentată ca a ei. Se abținea și el, dar nu atât de eroic, calmul parcă fiind un cuvânt impregnat în întreaga lui ființă în clipa respectivă.

Și se abținea, cu toată puterea, dar nu îi reușea, și își înghițea cu greu saliva în încercarea eșuată de a nu scoate vreun sunet.

- Ce e mare, galben și nu poate să înoate? Un autobuz pentru copii.

Erau nesărate, spuse pe un ton plat și fără vibrații în glas. Lucrul cel mai amuzant și patetic. Și tocmai pateticul acestei situații, chiar al acestei ultime situații, o făcu să chițăie în râs, într-o expirație lungă, pufnind apoi aerul cu un „ha" asurzitor care întoarse privirile spre ei doi. Cage rânjea în colțul gurii cu brațele încrucișate în timpul acesta, parcă mândru de isprava sa.

Sam își puse mâina la gură și își ceru scuze de nenumărate ori profesoarei care o privea nervoasă.

- Atât de plictisitoare este ora mea de pare chiar așa de amuzantă, domnișoară Thompson?

- Mă scuzați, sincer, nu am vrut.

Își luă mâna de la gură, dar urme de râsete și amuzament treceau continuu peste buzele ei.

- Domnule Warren? Aș putea să vă întreb același lucru. Ceva amuzant, sau ați găsit o altă ocupație din cauza plictiselii?

Cage se îndreptă de spate și o privi respectuos. Lui Sam îi venea să râdă și mai tare, fiindcă știa că nu era defapt decât o actorie extrem de bună, convingând-o astfel că el ar trebui să meargă la o școală de actorie, și nu la conservator.

- Atunci bănuiesc că pot întrerupe corul pentru jumătatea de oră care a mai rămas și să o ascultăm pe domnișoara Thompson cum ne prestează o melodie la vioară. Ce spui? Ești interesată sau nu?

Sam înghiți în sec și se încruntă spre Cage care nu făcea decât să o privească amuzat. Nu se mișca din locul său de acolo, nici măcar nu simțea vreo urmă de empatie pentru ea în acest moment. Era doar curios să o audă cântând la vioară, căci trecuseră mai bine de trei săptămâni de când o întâlnise și tot nu o ascultase vreodată folosind acel instrument.

- Haide, domnișoară Thompson! Vrei să mergi la conservator, demonstrează-ne că tu ai cel mai mare drept să fi acolo.

O înfrunta pe eleva sa, scoțând din carapacea aceea perla strălucitoare, ațățând-o cu provocări pe care nu le putea refuza. Înghițind în sec și înfruntând privirile celor din jur, în special pe cea a lui Cage, se întoarse spre pervazul pe care își așezase vioara și o scoase din husă, îndreptându-se spre mijlocul sălii de clasă. Profesoara nu mai avea ce să o învețe acum, îi spusese foarte clar acest lucru cu doi ani în urmă, la sfârșitul celui de-al doilea an de liceu, că tot viitorul lui Sam va sta de acum în mâinile ei, că o învățase tot ce era de învățat pentru moment și acum nu mai rămânea decât să continue să practice singură.