Trei mirese

Eroul mezinei

    Laurie

  Un sunet ascuțit de două metale frecate, câteva bocăneli și un sfârâit, o treziră pe Laurie din somnul profund. Câteva secunde clipi dezorientată rotindu-și privirea pe sus și se ridică în șezut holbându-se la pereții plini de picturi. Coborî ochii pe patul din mijlocul camerei, unde era întinsă și apoi pe șevaletele înșirate prin diverse locuri. Un miros de mâncare și un zgomot dintr-o altă cameră îi atrase atenția. Se ridică în picioare luând-o ușor amețeala și instinctiv duse mâna la frunte, moment în care icni de durere și pipăi locul bandajat. Se lovise. Își reaminti treptat momentul în care se împiedicase și căzu la picioarele unui străin. Revenindu-și în fire cu ochii spre acea ușă întredeschisă, se  apropie curioasă, observând în același timp și că cineva îi dăduse bluza de trening jos și rămăsese doar în maieul roz pal. Trase încet de clanță și aruncă un ochi într-acolo. La prima vedere văzu un bărbat amestecând într-o tigaie. Gătea. Un bărbat de culoare cu maieu alb, pantaloni de trening și șort lung în față, murdar de vopsea.

  Când oprise aragazul la tigaie, Laurie intră în încăpere cercetându-l curioasă și făcându-și simțită prezența. El se întoarse către ea zâmbind, dar Laurie nu lăsă garda jos. Poate că fugea ea când era cazul, dar acum se ținea tare pe poziții.

— Bună, te-ai trezit?

— Cine ești?

— Sunt Noah, răspunse bărbatul și îi întinse mâna, iar Laurie i-o acceptă în ultima clipă.

— Laurie...mă cheamă.

El retrase primul mâna și o studia nedumerit, iar tânăra îi urmărea fiecare mușchi ce îi contura trupul bine sculptat, până la buzele cărnoase și ochii de culoarea pielii.

— Unde sunt?

— Ești în siguranță, ai căzut și fiindcă ai leșinat și te-ai rănit, te-am adus în atelierul meu, cel mai apropiat loc unde puteam să te aduc și să-ți dezinfectez rana.

— Offf! Cred că ar trebui să-ți mulțumesc pentru ajutor și da, mulțumesc...

— Nicio problemă, dar de ce fugeai?

— De o haită de lupi înfometați.

El râse și ea zâmbi când văzu că îl amuzase afirmația ei.

— Se adună pe la orele astea, dar de ce erai singură într-un loc ca ăla?

— Îmi căutam de lucru până la începerea școlii. E prima dată când ies singură în orașul ăsta și m-am pierdut printre niște blocuri , telefonul e descărcat și nu am avut cu ce să-mi anunț familia...Oh, nu...cât e ceasul?

— E nouă, spune el uitându-se pe telefonul lui.

— Nouă? La naiba! Ai vreun încărcător universal?

— Defapt...ți-a căzut din buzunar telefonul când te-am ridicat și ți l-am pus la încărcat, că am văzut că era gol...

— Slavă cerului! M-ai salvat a doua oară. Mi-l dai te rog să-mi anunț familia?

Noah dădu ocol mesei și îl scoase din priză.

— Nu l-ai deschis, constată ea cu uimire.

— Sigur că nu... Trebuia?

  Întrebarea rămase în aer. Laurie apelă pe Katia care răspunse numaidecât.

— Laurie, pe unde naiba ești? Ce are telefonul ăla de nu pot da de tine? Știi câte griji mi-am făcut? Încă o oră și aș fi alertat tot orașul dacă nu sunai...