Trei mirese

Ultima suflare

  Marcus avea privirea ațintită la sora lui care se așeză lângă el, pe pat. Clipea rar și greoi, abia punând geană pe geană. Întredeschise buzele să rostească ceva, dar ca și altă dată, nu reușea decât să gâfâie neînțeles. Lidia îi apucă mâna lui rigidă într-ale ei și o duse la obrazul său. Își mișcase degetele încet când îi simți lacrimile pe obrajii trandafirii.

— Sunt foarte supărată pe tine! De ce nu ne-ai spus de tine, de familia ta? Credeai că n-o vom primi în sânul familiei? Karen e o femeie minunată și o mamă extraordinară. Fiica ta e o făptură minunată, gingașă și seamănă mult cu tine. Deja le-am îndrăgit mult și îmi pare rău că nu ne-am cunoscut mai devreme. Dacă știam de când te-am întrebat, te puteam salva și pe tine, acum ai fi fost alături de familia ta, de noi.

Lui Marcus i se prelingeau lacrimi prin colțul ochilor, iar sora lui i le șterse.

— Oricum, nu am venit să-ți țin predici, vreau doar să-ți spun că te iert pentru tot și mai vreau să știi că nu te va uita niciuna dintre noi. Laurie e pe drum, ar vrea și ea să te vadă...Te iubim mult, frățioare...

Sora lui plângea cu lacrimi amare, având capul plecat și mâna lui, în palmele ei.

— Marcus? Numele fu rostit de Katia care stătea în pragul ușii.

Lidia se întoarse către ea, apoi către fratele ei. Nu mai respira. Îi luă pulsul și declară surorii ei că nu mai trăiește. Lidia îi închise ochii, trecându-și palma peste pleoapele lui și rosti o rugăciune în gând, apoi se grăbi spre Katia care era mai mult ca sigură că va leșina.

—  Surioară? Vocea Lidiei părea dură, dar în adâncul sufletului ei, numai ea știa câte furtuni  stârnise moartea fratelui lor și necazul nepoatei sale.

  Katia tremura toată, parcă fiind pusă la curent, ceea ce o terifia pe sora ei mai mare, apoi, dintr-o dată  căzu în genunchi și începu să zbiere din toți rărunchii. Doctorul, câteva asistente se uitau cu regret la tânăra ce își jelea fratele cu atâta patos. Lidia încercă să o calmeze și fata tăcu un moment, după care se ridică și porni spre ieșire cu o iuțeală ieșită din comun.

Sora ei o urmă, dar n-o prinse din urmă. Katia se urcă într-un taxiu și Lidia opri un altul, dându-i indicații șoferului să urmărească mașina în care se afla Katia. Lidia bănuia , dar nu era sigură ce e în capul surorii mai mici.

  Fiind și ea și șoferul cu ochii pe mașina din față, Lidia sună acasă pe Karen.

— Alo, cumnată? E totul bine? A sosit Damian și Devon cu doctorul, dar și Laurie și Noah.

— Noah?!

Numele iubitului surorii sale mici, o bulversă pe femeie și apoi reveni la subiect.

— Karen, te-am sunat să-ți spun condoleanțe...N-a reușit...

— Nu...

Karen puse palma la gură pentru a-și înăbuși un suspin dureros,  dar Lidia nu o putea vedea și se lăsă o tăcere între cele două.

— Karen? Mai ești? Vreau să îți spun ceva, mă asculți?

— Da...

— Katia e devastată, a plecat din spital mânioasă și cred că te învinovățește pe tine și pe nepoata mea, pentru moartea lui Marcus. Nu știu sigur, dar bănuiesc...Vreau să fii calmă și să ai grijă să nu facă vreo prostie. Anunță-l pe Damian și Laurie să o potolească...E foarte furioasă și îndurerată...

— Bine...

— Îmi pare rău, Karen...

Lidia închise telefonul, dar nu înainte de a-i auzi plânsetul femeii. Era îndreptățită, soțul ei murise și nu oarecum, ci se sacrificase pentru fiica lui. O parte din el supraviețuia încă și se consola cu acest lucru.

  Taxiurile opriră amândouă în fața casei lui Karen și Katia țâșni din mașină intrând în casă, iar Lidia o urmă. Ce avea de gând să facă, o îngrozea acest lucru pe sora cea mare. Cât de cuminte era Katia și ce fiară devenise imediat ce fusese rănită.

În casă, cu toții erau în salon, triști și posomorâți. Katia se duse glonț la Karen și îi înfipse mâna la gât. În ochi, îi tremurau lacrimi de furie și vorbele ieșeau pline de venin.

— Nenorocito! E numai vina ta și a odraslei tale, că fratele meu nu s-a putut vindeca! E numai vina ta!

Karen nu riposta deloc, în schimb Devon o dezlipi de pe tânăra văduvă. Aceasta țipa să o elibereze și când Lidia strigă la sora ei să se potolească, iar privirile tuturor erau asupra ei, Devon îi dădu drumul.

— Surioară, spuse ea, din cauza ei nu a trăit fratele nostru, din cauza ei a murit, e numai vina ei! Știi și tu că așa e!

Lidia îi trase o palmă , șocându-i pe toți, atât pe Katia cât și pe Karen.

— M-ai lovit? Pentru ea? Înseamnă mai mult decât fratele nostru pentru tine?

— Taci! Ea e soția fratelui nostru mort! Și ea suferă la fel de mult ca și tine. A fost alegerea lui Marcus să moară și să trăiască fiica lui. Când vei fi mamă, vei înțelege că vei face orice pentru copilul tău!

— Nu voi fi!

— Ești supărată acum, dar vei vedea că și tu vei fi mamă și vei ști cum e...

— Nu...Nu! Vă urăsc pe toți, nu vreau să mai aud nimic!

Devon o atinse pe umăr, dar ea se retrase și refuză orice ajutor moral ieșind pe ușă în fugă. Lidia, deși se simțea rău, parcă o palpitație sau o amețeală ce o încetinea, nu voia să accepte că sora ei fugea de toți, așa că o urmă în fugă , iar ceilalți veniră după pe ea.

— Katia! strigă sora ei când o văzu alergând în stradă.

În acel moment, când Katia se întoarse să se uite în direcția Lidiei și a celorlalți, o mașină veni în viteză și o catapultă în aer câțiva metri, aterizând brutal pe plafonul mașinii și se rostogoli într-un final pe asfalt. Devon începu să-i urle numele și se apropie în fugă de trupul ei însângerat. Lidia leșină în brațele lui Damian, Karen înlemnise, Laurie țipă neștiind la cine să se repeadă, la sora leșinată sau la cea accidentată, iar Noah sună la ambulanță.

  Devon își jelea iubita, care abia respira, era conștientă dar sângele îi gâlgâia în gât, țâșnindu-i afară din gură, nereușind să vorbească sau să reacționeze la durere. Între timp, Lidia își reveni încet și începu să plângă în brațele soțului ei, învinovățindu-se pentru accidentul Katiei, iar Laurie se refugie și ea la pieptul iubitului său, rugându-se neîncetat ca sora lor să supraviețuiască.