Trei mirese

Amintiri care dor

    N. La media, mai sus, e o      melodie lentă ce o puteți  asculta pe fundalul, citirii capitolului !

  Lidia se făcu mai comodă în scaunul de piele rotitor și scoase fotografia pentru a o privi îndeaproape. Sprâncenele bine pensate se uniră într-o linie dreaptă și respirația i se opri. Recunoscuse pe ce cei doi tineri îmbrățișați. Era ea în tinerețe și primul ei iubit, Jared. Ea și cel din fotografie se cunoscuseră de la doisprezece ani și avuseseră o frumoasă poveste de dragoste împreună până la cinsprezece ani, când el avea pe atunci vreo optsprezece. Dar de ce păstra și de unde avea Damian fotografia aceea? De ce o ținea ascunsă?

Atunci memoria ei pierdută sau intenționat uitată, îi reveni subit. Prin fața ochilor îi trecură toate indiciile care îi arătau că Damian e Jared, prima ei dragoste și băiatul care a făcut-o să sufere. Conform fotografiei și trăsăturilor lui Damian, dovedea faptul că el se dezvoltase mult și se schimbase de atunci, de când îl știa ea, slab, firav, inocent, ambițios și romantic. Totul se explica acum, faptul că acceptase căsătoria cu ea și că era prieten cu Marcus, faptul ceva din mintea ei o avertizase că privirea lui i se păruse familiară. Cum de nu-și dăduse seama de atâta timp? Se întreba continuu cum a făcut ea greșeala supremă de a se îndrăgosti și căsători cu ucigașul părinților ei? De ce nu-și putuse aminti?

  Lacrimi amare și abundente îi inundau obrajii, iar suspinele nu și le putea înăbuși îndeajuns. Se ridică în picioare și cu un impuls nervos, trânti fotografia de podeaua de lemn lucios lăcuit și o călcă în picioare cu tocurile groase.

Tăcuse. El tăcuse și nu scoase nicio vorbă despre trecut sau despre ei doi și iubirea lor pură, care fusese umbrită de moartea părinților ei. Își amintise clar că l-a respins și i-a spus să n-o mai caute , iar el spusese că se va întoarce după ea și îl va ierta atunci. Conchise că ceea ce îi promise atunci, reușise să se țină de cuvânt și chiar o avusese din nou. Cum nu-și putuse da seama? Chiar atât de naivă și nepăsătoare să fi fost?

Întrebările fără răspuns o măcinau mai dureros decât de durerea în sine. Răvășită de frustrare, răsturnă tot biroul cu susul în jos, pe care tocmai îl aranjase și ieși din încăpere.

La birou, Damian dădu curs afacerii importante imediat ce primise dosarul așteptat. Pe măsură ce partenerul său își ținea discursul, el își aminti cu groază, momentul în care el însuși a pus dosarul important în sertarul cu fotografia. În acel moment, atenția lui era către ușă, să iasă cât mai repede și să se ducă acasă. Se scuză la membrii importanți din încăpere și când păși pragul în exterior asistenta lui îl întâmpina grăbită.

— Nu acum, Roxy! O repezi el punând o mână între ea și el.

— Dar, domnule, vă caută cineva de acasă, la telefon...

Damian se opri imediat și preluă apelul de față cu asistenta lui.

La telefon era Betsie, menajera de încredere a lui Damian, care lucra pentru el de mai bine de cinci ani.

— Alo, Betsie? Ce se întâmplă? Lidia e bine?

— Domnule, starea doamnei mă îngrijorează, a devenit foarte furioasă, a răsturnat casa cu susul în jos și nu căuta ceva anume, a spart multe lucruri și acum s-a refugiat în dormitor și probabil plânge, fiidcă plângea și când era furioasă... Domnule?

— Vin acum, Betsie!

Damian închise ochii și își frecă fruntea pufnind zgomotos. Inevitabilul se petrecuse și acum nu avea de ales decât să-și înfrunte teama de trecut. Trânti telefonul în brațele secretarei și ieșind afară prin ploaie, se îndreptă către mașina lui și demară spre casă, ud leoarcă, pregătindu-și cuvintele. Ca să împace o femeie ca Lidia lui, avea nevoie de un arsenal greu de cuvinte și multă răbdare.

Intră în casă încă o dată fleșcăindu-se în ploaie și se uită înnebunit în toate părțile. O văzu pe servitoare care  strângea cioburile unei vaze sparte. Aceasta îi spuse că soția lui era sus în dormitor.

Cu inima strânsă și hainele ude, deja îi indusese o stare inconfortabilă pentru războiul împotriva lui, care fusese deja declarat de Lidia. Mai mult ca oricând trebuia să fie atent la ceea ce spunea și cum se disculpa, pentru a nu folosi ceva împotriva lui. Urca scările încet, tremurându-i carnea pe el, pulsul devenea slab și sudoarea devenise apă curgătoare pe fruntea lui. Maxilarul încleștat îl slăbi încet simțindu-și propria încordare. Deschise ușa și intră liniștit. Lidia stătea în vârful patului cu genunchii la piept strângând o pernă în brațe.

— Iubito? Ești bine?

— Nu-mi spune așa! rosti apăsat printre dinți.

— Nu vrei să vorbim?

— Despre ce? Despre faptul că ești un mincinos, un criminal sau că ai un nume fals? Sau poate vrei să-mi spui că am fost naivă și nu mi-am dat seama că joci un joc al noii identități?

— Lidia...nu e așa cum crezi tu...vrei te rog să mă asculți?

— Te ascult și nu te pot crede!

— Nu sunt un criminal! Te-ai evaporat din viața mea imediat. Aveai cinșpe ani și erai încă un copil. Nu ai vrut să mă asculți atunci și nu o faci nici acum! Nu e vina mea pentru ceea ce s-a întâmplat cu părinții tăi!

— Dar a cui e vina? Ai intrat cu mașina în ei, am suferit mult, am făcut nenumărate ședințe cu diferiți psihologi, nimic nu i-a adus înapoi și nici pe tine nu te-a adus!

Lidia se ridică plângând din pat și o porni spre ușă, până ajunse jos la parter. Damian o urmă vrând să se justifice.

— Iubito, îți jur că nu am vrut să fac niciun accident, frânele nu funcționau și nu am putut opri la semafor... Mă grăbeam să aju g la un curs important și aveam viteză, iar frânele erau defecte. Nici nu știam că nu merg și nu aveam de unde să știu că în mașina din fața mea erau părinții tăi...îți jur că nu aș fi făcut rău la nimeni, dapăi familiei tale. Nici nu știi cât am avut pe conștiință moartea lor. Nu intenționam să te rănesc nici măcar cu o vorbă urâtă. Cât despre nume și înfățișare, am stat multe săptămâni în spital în comă știi și tu și am avut nevoie de câteva mici intervenții chirurgicale la față..neînsemnate. Am suferit o traumă în urma accidentului alor tăi și m-a durut enorm faptul că m-ai alungat din viața ta. Nu te-aș fi lăsat niciodată. După doi ani, am vrut să mă întorc la tine dar mi-a fost prea rușine să te privesc în ochi și tu să vezi tot un criminal... Te implor să mă ierți!

Damian se smiorcăia ca un copil, Lidia ascultă cu spatele la el, apoi spuse:

— Poate te cred , dar nu ai nicio scuză că m-ai păcălit, mi te-ai băgat în inimă mișelește ca un șarpe pe ascuns. Te-ai târât în gândurile mele și m-ai făcut să cred că ești Damian...

El rămase fără vorbe, pe când ea deschise ușa și păși în ploaie. Rochia albă de tricot se udase numaidecât și părul devenise un val de mătase umedă. Plângea de ți se rupea inima, iar el privea în urma ei cum o rănise, cum o dezamăgise. Pentru prima dată după șaptesprezece ani, se simțea învins, rupt în mii de bucățele.

Lidia făcu câțiva pași, apoi o luă amețeala. Soțul ei, nu o putea lăsa să o ia la pas prin ploaie, așa că o urmă grăbit și o văzu căzând în genunchi. Alergă iute, din cinci pași acoperind distanța parcursă de ea și o prinse înainte să se prăbușească în drumul rece și plouat.