Trei mirese

La un pas de adevăr

Înainte să plece, Lidia își îmbrățișă nepoata și pe Karen, care deja abia aștepta să-și revadă cumnata, să se întoarcă repede.

— Vii înapoi, nu-i așa?

— O parte din sufletul meu, mereu va dăinui în orașul ăsta și voi două, sunteți o altă parte importantă din inima mea, nu am cum să nu mă întorc...

Karen o strânse în brațe, iar Lidia îi șopti la ureche.

— Meriți să fii fericită, iar Devon e un bărbat bun, ai încredere în mine.

— Mulțumesc, spuse ea și o strânse mai tare în brațe.

Îl salută pe Devon, își luă geanta mică de voiaj și se îndreptă spre taxiul care urma să o ducă la aeroport. A două zi , dimineață, era deja în oraș, ajunsă la destinație.

Damian încă dormea, iar femeia care se ocupa de ordinea din casă urma să ajungă peste o oră. Lidia scoase cheia ei și descuie în liniște, lăsă bagajul lângă ușă și paltonul în cuierul de la intrare, apoi aruncă o privire prin fiecare încăpere. Era încă devreme, iar ceasul indica ora cinci dimineața.

  Deschise ușa dormitorului și intră tiptil, se dezbrăcă și trase furoul roșu de satin pe ea, apoi se cuibări lângă Damian. El simți că ceva se mișcă lângă el și tresări, ridicându-se ca ars din pat. Lidia zâmbi și îl salută dulce.

— Iubi, eu sunt. Am venit acasă.

— Adevărat? a spus el și se urcă înapoi în pat, o îmbrățișă strâns și o sărută, oftând de dor.

— Mi-a fost așa de dor de tine, încât nu am mai rezistat și am venit să te văd..

— Știu, iubita mea, azi mai am o ședință importantă și urma să vin la tine...Doamne cât mă bucur că ești aici...spuse el și o trase în brațe sub așternut.

Îi fusese dor de parfumul ei, îi fusese dor de părul ei mătăsos și moale, de trupul ei perfect, de pielea fină și de glasul ei suav. Se bucura mai mult decât orice de faptul că era lângă el și va fi pentru totdeauna. Ceea ce nu bănuia el, era că în acea zi,  secretul lui va deveni o linie subțire ce prevestea dezastrul în calea fericirii lor.

Pe la prânz se ridicaseră din așternut, el se îmbrăcase la costumul obișnuit la patru ace, pentru a merge la întâlnirea importantă, iar Lidia se pregătise să facă o vizită surorii ei, Laurie. Zis și făcut. Lidia zăbovise vreo două ore la sora ei, care se mutase la Noah. La început înșirase câteva motive pentru care ar trebui să se mute cu ea și Damian, dar într-un sfârșit conchise că Noah îi făcea bine, sufletește, iar ea nu dorea decât fericirea surorii ei.

Nu spusese nimănui despre sarcină, iar pentru Damian, plănuise o cină romantică pentru deseară și atunci voia ca surpriza să aibă un efect mai mare. Când era pe picior de plecare spre casă, Damian o sună pe Lidia pe mobil.

— Iubito, îmi faci te rog o favoare?

— Sigur, ce anume ai nevoie?

— Am uitat un dosar important acasă într-un sertar al biroului, are o copertă roșie și o etichetă albă pe ea, am trimis un angajat să i-l predai lui, te descurci?

— Sigur că da, vii devreme deseară, te iubesc!

— Bine, și eu te iubesc!

Deși îi spusese unde se afla dosarul, nu-l găsea în niciun sertar, iar angajatul ajunsese înainte ca ea să fie deja acasă cu dosarul pregătit.

Scotoci peste tot, până ajunse la un sertar încuiat. Se gândi să caute cheia, dar ar fi durat mai mult, așa că apucă o șurubelniță găsită anterior și forță încuietoarea sertarului. După trei încercări, deschise și apucă dosarul roșu descris de Damian. Lăsă de izbeliște biroul jefuit de ea și îl predase omului care aștepta să-l ia degrabă, apoi se întoarse să aranjeze lucrurile la loc. După ce stivuise câteva dosare și închise câteva dulăpioare, se așeză pe scaunul rotitor din piele, să închidă și sertarul mic,  de unde luase dosarul. Și îl închise, dar nu înainte ca atenția să-i fie atrasă de o fotografie înrămată. Fotografia care fusese încuiată în secret de Damian, în ziua nunții. 

Servitoarea Betsie, o deranjă să o anunțe că a primit un telefon și e așteptată să răspundă, în salon. Puse fotografia în sertar și îl închise momentan, grăbindu-se spre telefon să preia apelul.

— Alo?

— Cumnată? Bună, voiam să mă asigur că ai ajuns cu bine și dacă e totul în regulă pe acolo...

— Da, mulțumesc Karen, totul e minunat. Ce face Sadie? Devon?

— Sadie, a început să se simtă din ce în ce mai vioaie și abia aștept să ajungă doctorul din oraș de la voi, să aflu starea ei. Fără îndoială că s-a îmbunătățit, se vede cu ochiul liber. Devon e bine, am făcut popcorn și voiam să vedem un film. Sadie face jocuri educative cu asistenta, iar noi ne plictiseam.

— Mă bucur să aud asta...

— Care e starea lui Laurie? E mai bine?

— Da, și-a mai revenit...Noah e de mare ajutor, a convins-o să se dedice mai mult altor activități și vieții de cuplu, astfel că e mult mai vioaie decât atunci când ai văzut-o ultima dată...

— Asta e minunat...

Karen făcu o pauză, iar așteptă să încheie convirbirea sau să mai adauge ceva...

— Lidia... Mă întrebam, și ea tot pe mine mă învinovățește, adică... E distantă...

— Nu-ți face griji... Laurie e mai diferită, dar e o fată bună...Nu e genul prea lingușitor sau încrezut, dar dacă o suni, îți va vorbi...Te las, acum...Am niște chestii de rezolvat.

— Sigur că da, mulțumesc. Te îmbrățișez.

— Și eu, la revedere!

Lidia puse receptorul în furcă și ieși din salon, strigând-o pe Betsie.

— În decurs de o oră, nu vreau să fiu deranjată, decât dacă vine soțul meu. Să mă anunți de cum intră pe ușă, te rog!

— Desigur, doamnă.

— Mulțumesc.

Lidia reveni în birou, mult mai curioasă și mai interesată de ce lucruri ținea soțul ei prin sertarele din birou. De ce ar sta o fotografie înrămată, culcată în fundul unui sertar și nu pe birou, sau expusă undeva prin casă? Cea mai curioasă întrebare pe care și-o puse Lidia...