Trei mirese

Speranță

  Devon a fost nevoit să se întoarcă la Washington, la comanda șefului său, Damian. Ca avocat, avea sarcini importante de îndeplinit, iar în acest caz, misiunea lui era de a goli unul dintre conturile firmei și de a face rost de cei mai buni doctori știuți de el. Katia rămăsese în grija surorii ei și a cumnatei sale. Lidia vorbi pentru prima dată cu nepoata ei, Sadie și parcă un sentiment plăcut o încerca pe dinăuntru. Sentimentul matern se trezise în inima ei de câte ori vorbea cu fetița, dar și un junghi dureros simți atunci când o văzu tușind cu sânge, cum mama ei își reținea de fiecare dată impulsul de a plânge.

  Două zile, pe rând, Karen și Lidia o vegheau pe fetiță, iar Katia era alături de Marcus. În cea de a treia, Marcus avu niște spasme ce îl făceau să se cutremure, speriindu-le pe femei, așa că Damian sugeră să-l ducă la spital și să îl interneze. Fetele acceptară imediat, iar ca de obicei, Katia vru să rămână cu el acolo, restul întorcându-se acasă. Aceasta o sună pe Laurie și o puse la curent cu starea fratelui lor și despre secretele ascunse. Șocată și cu inima cât un purice, promise că va porni la drum imediat.
 
  Mezina refuzase compania lui Noah în călătorie dar promise că îl va chema dacă va avea nevoie de ajutorul lui, deși nu era împăcat cu decizia ei. Voia să fie acolo să o susțină moral dacă nu putea altfel.

  Când să se îmbarce în avion, Laurie se opri chiar înainte de a păși pe culoar. În fața ei, cu o geantă mică de voiaj pe umăr, îmbrăcat în blugi, maieu alb și hanorac negru, Noah se postase în fața ei. Tânăra încă nu-și putea reveni de surprinsă ce era și parcă lacrimile ce se strădui să și le rețină, fură eliberate o dată cu vederea omului iubit. Ea merse în brațele lui și el o strânse puternic.

  — Doar nu credeai că te voi lăsa singură...

  — Te iubesc...

  — Și eu, foarte mult, răspunse el, pe când strewartdesa le impuse să se îmbarce imediat, fiindcă se pregătesc de decolare.

  Lidia stătea pe fotoliu, lângă micuța Sadie și îi citea o poveste cu prinți și prințese. Mama acesteia, Karen, trebuia să se întorcă de la spital, după ce îi va face o vizită soțului ei. Totul stătea pe loc, timpul trecea repede și Devon nu mai sosea.

— Iubito, spuse Damian, mă duc la aeroport, trebuie să ajungă Devon azi, mă duc să-l întâmpin, pe el și pe doctor.

— Bine, ai grijă, îi zise ea și îl sărută tandru.

  Damian plecă, Karen era pe drum, iar Lidia care merse până la baie, îi veni rău. Ridicase capacul toaletei și vomită pe nepusă masă, apoi se aplecă asupra ghiuvetei și își clăti fața. Când își ridică privirea palidă spre oglindă, în spatele ei, în prag se afla Karen.

  — Cumnată Lidia, ești bine?

  — Da...sunt în regulă. A fost probabil din cauza cafelei de dimineață... Nu prea mi-a plăcut cea de la tonomat...Cafeaua trebuie să fie...

  — Ești sigură? Ai mâncat?

  — Da. Cu toții am mâncat, doar știi...

  — Ziceam și eu...nu cumva ești însărcinată?

  — Nu. Nu există așa ceva...E imposibil.

  — Bine, tu știi. Dar vreau să mai știi că poți avea încredere în mine.

  — Mulțumesc, Karen. Doar că nu sunt și m-aș bucura mult dacă nu i-ai spune lui Damian sau Katiei despre asta. Nu vreau să se îngrijoreze degeaba.

  — Fii liniștită. Dar dacă vor continua aceste simptome, le voi spune, dacă nu te îngrijești. Mă duc să o văd pe Sadie.

  Lidia o urmă din depărtare pe Karen cum intră la Sadie și se apropie și ea urmărind din pragul ușii cum mamă și fiică se iubesc, se alintă și un mic junghi de invidie o încercă pe Lidia. Privindu-le mai atent, i se strecură în minte ideea de a fi însărcinată. Poate că știa ceva Karen despre asta, așa decise să facă un test cu prima ocazie. Zâmbi la acest gând și își imagină cum ar fi să aibe și ea o fetiță ca Sadie. Blondă cu ochișorii albaștrii mari și parcă se vedea pe ea în copilărie.

  Cineva suna la ușă și ea merse să deschidă. Era asistenta nepoate sale, pregătită de terapia cu produse naturiste. Karen și Marcus deciseră să încerce orice în mod constant, numai să se vindece.

— Karen, spuse Lidia revenind sus cu asistenta, cât are loc ședința aceasta, aș vrea să merg la spital...vreau să fiu alături de fratele meu, câteva clipe... Te descurci?

— Normal, doar am mai făcut-o. Sigur că te poți duce!

— Mulțumesc!

Lidia merse la farmacie și cumpără un test de sarcină pe care îl îndesă în geantă. Nu-i fusese decât dimineață, greață și o senzație ciudată la stomac. Nu voia să-și facă speranțe și vise la copii, când era în miezului unor evenimente neobișnuit de devastatoare. Amână momentul testului și își continuă drumul către spital, la fratele ei. Simțise că nu prea mai era responsabilă și cam neglijase starea critică a fratelui ei.

  În fața salonului, Katia privea prin geamul despărțitor. Când își văzu sora mai mare îi veni în întâmpinare și începu să-i plângă la piept.

— S-a agravat starea lui... Nu i-au dat decât câteva ore, poate minute...poate secunde...

— Liniștește-te, totul va fi bine...

— Nu va fi...poate ar fi mai fericit dacă ai intra la el, să-l vezi , să-ți iei rămas bun de la el, să-l ierți surioară... Are nevoie de asta pentru liniștea lui.

Lidia știa că nu fusese nicio clipă în aceiași încăpere cu el de când sosise în Anglia. Se temuse să dea ochii cu fratele ei care o gonise, cu fratele cu care refuzase să se mai vadă, cu el, cu cel de care se distanțase de familia lui. Katia o îndemnă să meargă la el și să-i ofere eliberarea.

  Intră în salon, pășind încet și cu teamă. Mirosul familiar era amestecat cu medicamente și tristețe. Katia avea dreptate. Suferea, boala îl măcina, dar el se agăța de viață cu toată forța adunată și rămasă în corp, ca o ultimă picătură de voință...ca și cum aștepta pe cineva...O aștepta pe ea.