Death White

douăzeci şi şapte

A fost un gest şocant pentru Mallory. Mă privea, clipind des. Ca şi cum mă întreba „Ai înnebunit?". Nu-mi venea să cred că am făcut asta. Am distrus totul într-o fracțiune de secundă.

— Nu…nu știu ce să spun, Axel. a șoptit, privind în jos.

— Îmi pare rău. a fost tot ce am putut spune.

A schițat un zâmbet. Eu tremuram întruna. 

— A fost cel mai frumos lucru. Ceilalți au fost ceva superficial, dar tu ești altfel. Tu aprinzi scânteia din sufletul meu, care devine o flacără puternică.

— Şi tu, Mallory, ai rămas în mintea mea de când ne-am văzut.

A râs şi m-a sărutat din nou. Nu ştiam dacă şi ea simţea artificiile pe care le simţeam eu. Încă tremuram.

— Eu trebuie să plec. a spus şi m-a îmbrăţişat. La revedere, Axel.

— La revedere, Mallory.

A plecat zâmbind. M-am trântit pe canapea şi mi-am aprins o ţigare. Totuşi, eram neliniştit.

//Axel, iubi, ai multe motive să fii neliniştit.//