Labirintul Secretelor

Prolog

Mergeam pe stradă cu gândul de a ajunge mai repede la facultate, când dintr-o dată am simțit cum cineva îmi smucește mâna.

M-am panicat pe moment, nu era ceva ce se întâmpla de obicei și în general, nu lăsam persoanele să mă atingă. Îmi aminteau de acele luni pe care îmi doream să le uit.

Când m-am întors hotărâtă să îi reproșez persoanei respective gestul total nepotrivit, care credeam mai mult ca sigur că e un copil, am avut un șoc.

Nu era nici pe departe un copil cum mă așteptam. M-am lovit de un bărbat înalt, cu părul negru și o pereche de ochii de un albastru atât de închis, aproape abisal. Niște ochii pe care nu îi poți uita nici într-o viață, deși ai vrea, dar cărora le lipsea ceva, lumina vie ce joaca în ochii persoanelor fericite. Lor le lipsea cu desăvârșire, era de parcă cineva o stinsese, iar în acel moment, voiam să aflu povestea acelor ochi cu orice preț.

Pentru câteva clipe nu am zis nimic fiind șocată, apoi te-am întrebat ce s-a întâmplat, ce vrei de la mine.

Mi-ai răspuns simplu:

"Ochii tăi strălucesc, dar strălucesc atât de puternic, încât pare că toate sentimentele se adună în ei."

 Am zâmbit aproape începând să râd, erai prima persoană care îmi spunea asta și erai serios, vedeam asta pe chipul tău, deși nu te cunoșteam.

Nu era nici pe departe așa, strălucirea aia pe care tu probabil o credeai fericire, nu era nimic altceva decât o frântură de speranță că va fi mai bine, ca voi lupta și voi ajunge unde îmi doresc, depășind tot ceea ce m-a marcat sau rănit, că voi reuși să uit momentele în care am fost chinuită, că voi lăsa trecutul în urmă, dar tu nu știai lucrurile astea.

Ți-am spus ca nimic nu e ceea ce pare. Tot ce poți să crezi că e concret, e de fapt atât de abstract, de improbabil. Lumina din ochii unei persoane, viața ei, sentimentele, niciodată nu sunt ceea ce par. Ele mereu sunt ceea ce acea persoana își dorește. Toți suntem actori în propria piesa, iar noi suntem singurii care decidem cum să ne jucăm partea. Fie lăsând lucrurile să se întâmple fără a interveni, fie luând atitudine și scriind propria poveste.

Tu dragul meu erai atât de rănit de ce ți se întâmplase, încât nu puteai să îți dai seama că ești singurul care putea să schimbe ceva la el. Că tu ești cel ce oferă puterea lucrurilor să îl distrugă.

Mi-ai cerut să bem o cafea, am acceptat imediat, lucru ce te-a nedumerit și am văzut asta în privirea ta. Probabil nu te așteptai și eu una nu te condamn.

Nu am ținut cont de ce ar putea presupune alegerea mea. Erai un necunoscut care mă intrigase, restul mi se părea lipsit de sens. Ceva mă atrăgea la tine. Voiam să îți descopăr toate secretele.

Ce nu știam, eu era ca așa a început tot. Doi străini care vor să își afle poveștile și să vorbească cu cineva.

Nu suportam să mai ies cu nimeni, dar la tine a fost ceva involuntar și siguranța cu care am acceptat m-a surprins până și pe mine.