Labirintul Secretelor

Capitolul 12

Stăm cu toții la masă de câteva minute bune și singurul lucru pe care îl fac e să mă joc cu furculița în mâncare de parcă aș căuta o bombă. Nu pot înghiți nimic și singurul lucru care se învârte în capul meu sunt cuvintele lui Abel.

-Illaria, vrei să mai slăbești câteva kilograme? îl aud pe Tudor cum întreabă ironic și atenția tuturor se îndreaptă spre mine. Știu foarte bine că remarca lui are legătură cu faptul că am slăbit destul de mult în ultima perioadă, dar acum pur și simplu nu pot să mănânc.

Abel mă privește de parcă ar încerca să mă omoare cu puterea minți, Tudor are privirea unui părinte care își ceartă copilul că nu a mâncat tot din farfurie sau în cazul meu nimic, fetele încearcă să se abțină deși știu că nu va mai dura mult, iar privirea lui Vlad îmi dă de înțeles că nici el nu aprobă ceea ce fac.

-Nu îmi e foame, îi răspund simplu, dar știu că fetele nu înghit minciuna pe care tocmai am spus-o și îmi dau seama asta după privirile lor, eu merg în cameră, continui și mă ridic.

Imediat ce intru în cameră mă așez în pat și iau cartea de pe noptieră și încep să citesc cu speranța că îmi pot alunga gândurile ce mă macină, dar după câteva minute sunt întreruptă de Tudor care nu se obosește să bată la ușă ci intră direct și nu cred că l-am mai văzut așa de mult timp.

-Ascultă-mă Illaria, începe dur și privirea lui mă ațintește de parcă încearcă să îmi zică să tac, știu că e greu, știu că încă nu ai trecut peste, dar trebuie să încetezi să îți faci rău. Toți suntem aici, și încercăm să îți fim aproape. Le văd pe fete că nu mai știu ce să zică și Abel la fel, să nu mai zic de Vlad care de ceva timp e la fel ca tine, continuă și îl privesc fără să pot zice ceva. Se înșală, trecusem peste, până ce cuvintele lui Abel să răscolească iar tot. Illaria asta nu e prietena mea, înțelege că s-a terminat nu mai ai de ce să îți faci griji, îl aud cum spune dur și în acel moment îmi dau seama că Abel mi-a spus doar mie.

-Tudor, încetează, țip la el, nu s-a terminat nimic, absolut nimic, a pus pe cineva să mă urmărească iar, continui să țip și izbucnesc în lacrimi, moment în care Vlad urmat de fete și Abel intră în cameră. Îl văd pe Tudor că se oprește din orice ar fi vrut să zică și șocul de pe fața lui e mai mare decât a fost al meu.

-Ce? întreabă și ceilalți nu înțeleg ce se întâmplă.

-Exact cum ai auzit, Tudor, spun plângând, nenorocitul și de acolo de unde e îmi face viața un iad și asta pentru că eu sunt cea mai slabă, continui și încep să tremur când mă gândesc că acum știu că nu aș mai rezista.

Îl văd pe Vlad cum vine și mă ia în brațe în timp ce doar Abel și Tudor știu despre ce e vorba iar fetele privesc confuze.

-Illaria ce naiba se întâmplă? o aud pe Ella cum întreabă și vine lângă mine și mă mângâie pe spate încercând să mă liniștească.

-A pus pe cineva să o urmărească din nou, îl aud vocea lui Abel cum spune cuvintele care mă fac să tremur mai tare în brațele lui Vlad.

-Ce? mârâie Ștefania scoasă din sărite. Cum adică? întreabă furioasă, dar nimeni nu mai răspunde.

-Afară cu toții, vocea groasă a lui Vlad se aude și nu știu cum, dar aud cum ies cu toții din cameră și ușa se închide.

-Shhh, gata, spune și îmi mângâie spatele, dar nu fac decât să scap un scâncet și să plâng în continuare.

Nu vreau să le spun, dar sunt îngrozită, data trecută nu am știut ce plănuiește, dar acum mai mult mă sperie ceea ce știu că am trăit data trecută.