Labirintul Secretelor

Epilog

Sebah

Mă trezesc și locul de lângă mine e rece. Privirea îmi cade pe poza de pe noptieră de unde ea zâmbește fericită. Au trecut 5 ani de atunci și amintirile încă sunt proaspete de parcă lucrurile s-ar fi întâmplat ieri. Țipete, lacrimi, durere, și ore de așteptare în care simțeam cum sufletul îmi moare câte puțin, toate astea m-au făcut să cred că am trăit degeaba atâta timp. Aș fi dat orice ca în ziua aceea să nu o las singură și să evit tot ce s-a întâmplat. Dar, nu am făcut-o și acum trăiesc cu gândul că poate lucrurile ar fi stat cu totul diferit dacă aș fi mers cu ea. Acum toate gândurile astea sunt fără rost, nimic nu mai poate fi schimbat.

Flashback

-Da-i drumul, nu ai nicio scăpare, urlu la cel care ține un pistol lipit de pieptul iubitei mele. Se pot observa cu ușurință vânătăile pe care le are și buza spartă. Înnebunesc numai la gândul că a dat în ea și abia mă stăpânesc să nu îl omor cu mâinile goale, dar știu că aș pune-o în pericol.

-O să moară, spune râzând bolnav, o să o vezi cum moare sub ochi tăi, continuă și râsul devine din ce în ce mai puternic.

Lacrimile ce curg pe obrajii ei, mă fac să mă simt inutil, privirea ei e una aș zice resemnată, chiar dacă sunt aici, nu mai are nicio speranță.

-Tu o să mori nenorocitule, și o să fie o plăcere să te văd mort, urlu înnebunit când văd cum îi dă o palmă și nemaiputând să se țină pe picioare, Illaria cade, iar el o ridică trăgând-o de păr. Las-o, strig și simt cum lacrimile mi se adună în ochii când o aud scâncind.

Într-un moment de neatenție pe care îl are, unul dintre polițiștii care stăteau ascunși îl împușcă în picior, iar el cade la pământ. O văd pe Illaria cum se chinuie să alerge spre mine și când mai avea doi pași până să ajungă la mine, un alt sunet asurzitor se aude, iar când o văd cum se albește la față și cade la pământ totul se oprește și inima mea ratează câteva bătăi bune. Mă reped spre ea și o prind înainte să cadă iar lacrimile ce curg pe obrajii ei aduc lacrimi și pe obrajii mei. Asta nu se poate întâmpla, nu acum, nu.

-Shhh, căpșunico o să fie bine, o să fie bine iubito, repet obsesiv și tot ce sper e să ca ambulanța să ajungă mai repede.

-Seb, vocea stinsă mă face să îmi pierd ultima fărâmă de rațiune și simt cum orice putere îmi părăsește trupul când îi aud următoarele cuvinte, te iubesc și îmi pare rău, continuă și închide ochii.

-Nu, urlu din toate puterile și o strâng în brațe lacrimile mele ajungând pe fața ei palidă.

Îmi închid ochii strâns alungând amintirile din acea zi și când îi deschid respir adânc parcă încercând să mă liniștesc.

Cobor din pat și mă îndrept spre bucătărie de unde mirosul de cafea se resimte chiar și pe hol și un zâmbet îmi apare pe față. Deschid ușor ușa și mă sprijin de ea privind-o. La fel ca în prima zi când am văzut-o pe acea stradă ochii îi strălucesc parcă mai puternic și privirea caldă mă face să îmi dau seama că o iubesc mai mult decât propria viață și aș face orice pentru ea. Când medicul a ieșit din sala de operații și ne-a zis că erau să o piardă de două ori am simțit cum totul dispare din jurul meu. Nu puteam să o pierd, ea era îngerul meu păzitor și aș fi făcut orice ca ea să nu dispară de lângă mine.

-Iubitule, ești bine? îi aud vocea îngrijorată și văd că a apărut în fața mea și mă privește încercând să își dea seama ce se întâmplă cu mine.

Nu îi răspund, ci o trag în brațele mele și o sărut fără să stau pe gânduri. Pun în sărutul ăsta toată iubirea pe care o simt pentru cea care acum îmi e soție. Când mâinile mele încep să nu mai aibă astâmpăr opresc sărutul respirând greu și îmi lipesc fruntea de a sa. Trebuie să mă opresc înainte să degenereze lucrurile mai mult.

-De ce ai fugit de lângă mine din pat? o întreb certând-o și îi las un sărut pe nas când o văd că se strâmbă.

-Am vrut să pregătesc micul dejun, răspunde zâmbind și face semn spre masa unde stau așezate frumos pe o farfurie clătite.

-Te iubesc căpșunico, îi spun blând și văd cum se înroșește imediat în obraji, dar continuă să mă privească.

-Și eu te iubesc dragostea mea, o aud cum îmi spune și o sărut din nou uitând de tot ce ne înconjoară.

Ea este minunea mea, iubita mea și tot ceea ce mi-aș fi putut dori de la viață. Ea m-a făcut să cred din nou în iubire și să văd din nou fericirea. Ea mi-a dat cea mai importantă lecție și continuă să mi-o dea în fiecare zi când o văd zâmbind. În timp ce alte persoane ar fi fost doborâte de ceea ce s-a întâmplat și ar fi renunțat, ea și-a păstrat încrederea că deși nu pare, ziua de mâine va fi mai bună. A reușit să își învingă toți demonii după ce s-a refăcut și asta mi-a arătat că cea de lângă mine e o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului. Viața ne-a dat o mulțime de lecții și poate cea mai importantă e că iubirea îți poate fi salvare sau sfârșit. În cazul nostru iubirea ne-a fost salvare și a reușit să aducă două suflete rănite împreună și să le vindece în cel mai frumos mod posibil.

Acum ne rămâne o viață în care ne putem bucura de ceea ce ne înconjoară și ne putem scrie povestea după cum ne dorim fără să trăim cu teama zilei de mâine.

Sfârșit.

Notă

Și s-a terminat și am lacrimi în ochii pentru că e prima lucrare pe care am încheiat-o. Mulțumesc celor care mi-au fost alături pe parcursul poveștii. Fiecare comentariu și vot m-a făcut să continui. Sper că v-a plăcut povestea și deși știu că nu e una tocmai grozavă, e prima și pe viitor poate lucrurile vor sta diferit. Probabil voi mai scrie câteva capitole cu diverse scene între personaje, dar acum am simțit să închei povestea.

Pupici! :* :*