Labirintul Secretelor

Capitolul 6

Stau de câteva minute bune pe canapeaua din livingul lui și privesc pe geam cum natura continuă să își dezlănțuie puterile de parcă ar dori să șteargă totul în calea ei. Picăturile furioase ale apei se lovesc de geam parcă încercând să îl spargă. Vremea asta îmi aduce înapoi toate amintirile și mă trezesc privind în gol, în cap venindu-mi toate momentele în care am fost la un pas de a părăsi lumea asta. De fiecare dată în toate amintirile acelea de coșmar vocea aia răsună puternic aruncând cuvinte și lovituri una după alta răzbunându-se pentru greșelile făcute tocmai de el. Nici nu realizez cât de prinsă sunt între gândurile mele până ce în fața mea își face apariția o cană aburindă de ceai.

—Mulțumesc, șoptesc și îmi fixez atenția din nou pe furtuna de afară, tresărind de fiecare dată când un tunet sau un fulger brăzdează cerul. Îi ignor privirea ațintită spre mine și prezența chiar dacă se așează lângă mine la o distanță prea mică aș putea spune.

—Cu plăcere, îmi răspunde și o urmă de zâmbet apare pe chipul lui însă continuă să mă privească parcă așteptând să zic ceva, dar sunt prea pierdută între gândurile din capul meu ca să pot spune ceva. Nu vreau să pară că am altă intenție, dar nu vrei măcar un tricou să îl schimbi pe cel ud? întrebarea lui mă face să îmi întorc capul și să îl privesc speriată. Cu siguranță nu îmi doresc să îmi schimb tricoul, nu sunt nebună, rămâne un necunoscut.

—Sunt în regulă, răspund și îmi ațintesc privirea spre el încercând să îi dau de înțeles că nu am de gând să accept așa ceva.

—Singura mea intenție e să nu răcești, crede-mă nu e vorba de altceva, îmi răspunde și felul în care a spus-o pare sincer, dar pentru liniștea mea prefer să nu accept.

—Mulțumesc pentru grijă, dar o să refuz, spun hotărâtă și în momentul în care un fulger brăzdează cerul scap un țipăt de groază.

Îl văd cum se apropie de mine și îmi ridică capul privindu-mă în ochi. Și știu ce vede, teamă, groază, dar nu zice nimic ci pur și simplu mă privește. În ochii lui nu se vede nimic și mă întreb cum de reușește omul ăsta să ascundă emoțiile așa de bine.

—Ce ascunzi tu? șoptește și nu știu dacă vocea lui sau tricoul ud m-au făcut să tremur.

—Îmi e doar teamă de furtuni nimic mai mult, arunc cuvintele nevrând să zic altceva și telefonul lui începe să vibreze, iar el îl apucă și se ridică de pe canapea.

Privirea mea se fixează asupra lui mă trezesc studiind-ul. E înalt, mult mai înalt decât mine, masiv semn că face sală și cu o înfățișare care ar putea fura inimile tuturor femeilor. Părul negru și ușor ondulat și ochii colorați în cea mai frumoasă nuanță de albastru, și chipul parcă sculptat îl fac să pară că e un înger picat. E frumos aș putea spune că e unul dintre cei mai frumoși bărbați pe care i-am văzut. Îmi dau seama că mă holbez și în momentul în care privirea lui se îndreaptă spre mine mă înroșesc subit. Până să apuce să îmi zică ceva un strănut îmi scapă și îl văd cum mă privește cu o sprânceană arcuită.

— Încă refuzi tricoul acela? mă întreabă și rânjește la mine așteptând să renunț la încăpățânarea de care dau dovadă.

—Nu, mormăi ofticată și sper că m-a auzit pentru că nu am de gând să repet ceea ce am zis.

După două minute timp în care a dispărut într-o cameră care presupun că e dormitorul lui își face apariția cu un tricou negru în mână și mi-l întinde.

—Baia e prima ușă de pe hol, îmi spune și mă ridic de pe canapea și mă îndrept spre locul indicat.

Intru în baie destul de stingheră și doresc să mă schimb cât mai repede și să ies. Îmi dau tricoul jos dintr-o mișcare și îl așez pe caloriferul din baie. Privindu-mi chipul în oglindă realizez că sunt aceeași persoană care eram și dimineață și în ultimul timp, o persoană distrusă. De multe ori mă urăsc pentru slăbiciunea de care dau dovadă.  Fără să realizez ochii mi se umezesc și două lacrimi își fac apariția pe obrajii mei. Le șterg grăbită și ies din baie îndreptându-mă din nou spre camera de unde am venit. Mă așez și încep să privesc orice altceva numai să îi evit privirea care știu că e fixată pe mine. La naiba îi port tricoul pentru că sunt convinsă că e al lui datorită parfumului care e același cu cel pe care îl poartă. În acel moment simțeam de parcă privirea lui trecea prin tricoul acela și reușea să îmi vadă corpul plin de cicatrici și semne.

—Ploaia asta nu pare să se oprească, mă trezesc vorbind în încercarea de a-l face să nu mai mă privească.

—Poți rămâne aici în noaptea asta, îi aud vocea groasă după câteva secunde în care s-a gândit ce să răspundă, e o cameră liberă și te asigur că vei fi în siguranță iar mâine poți pleca, spune și când sunt pregătită să refuz vocea lui continuă, la cât de teamă îți e o să ajungi până la ușă și o să te sperii deci stai aici.

—Nu pot să rămân aici, încep să mă agit și privesc disperată în jurul meu. Trebuie să merg acasă, spun și doresc să plec, dar mâna îmi e prinsă și simt cum un fior rece îmi trece pe spate. Sunt întoarsă cu fața spre el și în acel moment realizez că dacă nu vreau ca el să afle ceva ar trebui să mă liniștesc.

—Uite nu știu ce se întâmplă cu tine sau ce ai, dar te asigur că nu o să îți fac nimic dacă asta îți e problema, vorbește calm și chiar dacă nu mai mă agit, încă nu pot fi liniștită. Nu pot să am încredere și nimeni nu mă poate condamna.

Văd cum privirea lui se lasă în jos în locul unde îmi ținea mâna și știu că tricoul lasă la iveală o parte din semnele de pe mâini și mă blestem pentru faptul că am acceptat să mă schimb.

—Ce ai pățit la mâni? mă întreabă și își trece degetele peste una dintre cicatrici și în acel moment încep să tremur și sunt convinsă că nu e frigul cel care îmi provoacă acea reacție așa că mă îndepărtez de el.

—Nimic care să fie problema ta, răspund rece și rămân cu privirea pe tabloul de afară.

—Știu ce sunt alea, îmi spune venind lângă mine și închid ochii strângându-i de parcă așa îl fac să tacă. Sunt arsuri, continuă și mă privește așteptând să zic ceva.

—Nu e problema ta ce sunt alea, mârâi deja enervată și aleg să nu mai spun nimic ci doar să privesc cum natura își varsă furia parcă dorind să distrugă tot.

Câteva ore mai târziu după ce am reușit să le anunț pe fete unde sunt, mă trezesc stând în patul din camera lui de oaspeți și nici nu realizez când ațipesc.

Teama îmi blochează toate simțurile și oricât încerc să țip nu pot, niciun sunet nu îmi părăsește gura. El e aici și privirea lui tulbure îmi spune că e din nou beat. Încerc să mă fac mică într-un colț, dar degeaba mă găsește, nu am unde să fug, nu știu unde sunt. Lovitură după lovitură simt cum corpul meu începe să se rupă de realitate și eu încep să simt că plutesc. Nu înainte să îi aud cuvintele"V-am avertizat!". Realizez că e un coșmar, dar nu mă pot trezi și asta accentuează panica. Nu pot respira, simt cum aerul refuză să intre în plămâni și îmi aud numele vag strigat de la distanță.

—Illaria, trezește-te pentru numele lui Dumnezeu, strigătul disperat îl aud mai tare de această dată și îmi forțez ochii să se deschidă și îl găsesc e Sebah privindu-mă îngrozit.

O secundă durează până să mă simt trasă în brațele sale și să îi simt mâna cum îmi mângâie spatele șoptind cuvinte pe care nu le aud. Și plâng, fără să îmi pese că e un necunoscut sau că cedez în fața lucrurilor care mă chinuie.

—Vrei să rămân aici? întrebarea lui mă face să aprob din cap instantaneu și să îl simt cum se așează în pat încă ținându-mă în brațe.

De ce accept ca un necunoscut să mă țină în brațe? De ce mă simt protejată în brațele lui? De ce simt fiorii ăia de fiecare dată când mă atinge? Toate întrebările pe care le am mă amețesc și realizez că eu nu sunt așa, eu nu fac lucrurile astea și cu toate astea sunt aici.

A doua oară când mă trezesc el doarme lângă mine și mă ridic încet din pat având grijă să nu îl trezesc și merg la baie unde îmi schimb tricoul cu cel de seara precedentă care se uscase între timp. Caut cu privirea în jurul meu și când dau de o foaie goală o iau fără să mă gândesc. "Mulțumesc pentru ce ai făcut cu o seară în urmă. Te rog uită că ne-am cunoscut, eu niciodată nu voi putea povesti cuiva viața mea. Consideră că târgul nu există."

Lăsând foaia pe măsuța din living părăsesc apartamentul lui Sebah și o dată cu asta sper că și viața lui, convinsă fiind că am făcut ceea ce trebuie.