Labirintul Secretelor

Capitolul 11

Cele câteva ore până dimineață trec mai repede decât mi-aș fi închipuit și o dată cu asta încă o noapte în care abia am apucat să dorm. Continui să mă întreb oricât de inutil e acum, unde am greșit. De ce mi s-a întâmplat tot ce mi s-a întâmplat? Cu ce am fost eu mai diferită să trec prin lucrurile acelea? Și singura concluzie la care ajung e faptul că nu contează ce ai făcut uneori pur și simplu trebuie să stai și să încasezi fiecare lovitură a vieții și să înfrunți destinul oricum ar fi el. Fărâmele ce mi-au rămas după acea întâmplare au fost cele în care mi-am pus toată încrederea și speranța. Și ce a fost cel mai dificil a fost să văd că cei la care nu te aștepți sunt cei care contribuie fără probleme la o distrugere definitivă a ta în cazuri din astea. E mai simplu să pleci decât să încerci să repari ceva. Promisiunile devin cuvinte uitate și asemenea spumei mării dispar și se pierd în zare mai ușor decât ai fi crezut. Tot ceea ce construiești se destramă asemenea unor castele de nisip la întâlnirea cu valurile mării și la final rămâi singur în încercarea de a găsi o cale să o iei de la capăt. Realizezi că nimic din ceea ce credeai nu este așa cum te așteptai și toate astea doar pentru că cel ce ar fi trebuit să te protejeze alege să te distrugă fără să se gândească de două ori.

Nici nu realizez că cineva îmi bătea probabil la ușă până ce nu văd capul lui Vlad jumătate băgat în cameră. Privirea lui spune că nu s-a trezit de mult timp și felul în care mă privește mă face să mă întreb ce mai dorește.

—Illa pot să intru? vocea lui seamănă cu cea a unui copil mic care a făcut boacănă și drept răspuns mă trezesc aprobând din cap însă nu mă mișc nici măcar un centimetru din poziția în care stau.

Îl văd cum vine și se așează pe pat și din felul în care merge nu pot să mă gândesc decât că ori încă e adormit ori altceva îl frământă.

—Vlad, spun când îl văd că nu zice nimic ci doar privește în gol parcă încearcă să își așeze gândurile.

—Illa îmi pare rău, vocea lui calculată mă face să îmi ridic capul și să îi întâlnesc privirea din care îmi dau seama că e sincer. Nu trebuia să îți spun lucrurile alea aseară, doar că atunci când l-am văzut în minte mi-au venit momentele cu tine după toată nebunia aia și în acel moment mi-am făcut griji, spune la fel și încep să nu mai cunosc persoana din fața mea. Vlad pe care îl știam eu ar fi glumit până acum. Știu ce ai simțit când l-ai văzut, dar..

—Vlad gata, îl opresc înainte să mai zică altceva pentru că știu foarte bine la ce se referă. Ce se întâmplă de fapt? întreb și văd cum își mărește ochii când mă aude.

—Illa, nu știu cum să îi zic Ștefaniei ce se întâmplă, răspunde și își trece mâna prin părul ciufulit. E ciudat, îl aud cum spune și nu pot să nu îl aprob, chiar e, tata nu e tata, dar ne-a crescut iubindu-ne mai mult decât pe el și nenorocita aia e dispărută că să îi pot cere socoteală.

—Cât de sigur ești că nu el e tatăl vostru, Vlad? îl întreb oftând deși știu că dacă nu ar fi sigur nu ar spune așa ceva.

—Am făcut analize, Illaria, răspunde frustrat și înghit în sec când aud pentru că e clar acum că Vlad spune adevărul.

—Pentru moment zic că ar trebui să nu îi spui Ștefaniei, mai așteaptă puțin, îi zic nesigură, nu știu ce e între ea și Abel, dar asta ar tulbura-o și mai mult.

—Ai dreptate, abia răspunde și știu că gândurile îi zboară în alte părți. Ai mai vorbit cu Marco? întrebarea lui mă ia prin surprindere și mă înec cu aer pentru câteva momente.

—Marco nu mai există în viața mea, a ales să plece și totul s-a terminat, îl anunț seacă și mă ridic din pat nervoasă.

—Illaria îmi pare rău, nu am vrut, îl aud cum spune vinovat și din nou știe că a călcat pe bec. Îl vă cum se ridică din par la rândul lui și vine la mine să mă îmbrățișeze. Știu că te-a rănit ceea ce a făcut, spune și mă strânge în brațe.

—Nu vreau să vorbesc despre perioada aia Vlad, aproape că mârâi la el și tot ce îmi doresc e să lase subiectul baltă.

Imediat cum Abel intră în cameră Vlad îmi dă drumul și după ce îmi aruncă o jumătate de zâmbet iese, lăsându-mă cu fratele meu. Îl văd pe Abel cum zâmbește și asta mă bucură, în schimb eu acum oricât aș vrea mă gândesc la ce se va întâmpla când Ștefania va afla adevărul.

—Iar nu ai dormit? mă dojenește și tot ce fac e să îl privesc așteptând să îmi spună ce se întâmplă.

—Sunt bine Abel, doar că sunt nopți în care nu pot dormi asta-i tot, răspund și mă așez din nou în pat.

—Illaria, nu știu cum să îți spun, începe ezitant și se așează pe scaunul de la birou amânând momentul, eu și Ștefania după ce ai plecat tu am avut o încercare de relație, îl aud și piesele de puzzle din capul meu încep să se pună cap la cap, nu a mers și ne-am despărțit, iar aseară am hotărât să mai dăm o șansă lucrurilor dintre noi, încheie și mă privește cu ochii lucindu-i, dar chiar și așa parcă așteaptă să explodez, lucru care nu o să se întâmple.

—Sunteți destul de mari să hotărâți pentru voi, Abel, dacă voi sunteți fericiți și eu sunt, îi răspund și zâmbesc când îi văd expresia care se așteaptă să zic că a fost o glumă și de fapt nu-s de acord.

—Vorbești serios? mă întreabă și se ridică venind spre mine lucru care mă face să mă ridic și eu.

—Foarte serios, acum vino aici, îi spun și îl îmbrățișez cât de strâns pot. Niciodată să nu crezi că nu aș fi de acord cu ceea ce te face fericit, îi spun.

—Illaria, tu și Vlad? mă întreabă și rânjește la mine lucru care mă face să îl lovesc cu pumnul în umăr.

—Eu și Vlad nimic suntem prieteni și atât, știi că nu vreau pe nimeni momentan, spun deși recunosc că la un moment dat l-am plăcut pe Vlad, dar am realizat că e mai bine să rămânem doar prieteni.

—Bine bine, răspunde și ridică mâinile în semn de apărare. Tot trebuie să vorbim, spune dintr-o dată serios și nu pot să nu mă întreb ce e cu schimbarea asta la 180°, seriozitatea din privirea lui mă sperie și ochii îi par mai înghețați ca niciodată.

—Abel mă sperii ce se întâmplă așa dintr-o dată? întreb și văd cum se încordează mai mult cu fiecare cuvânt.

—Illaria vreau să fi atentă când pleci la facultate nenorocitul ăla a plătit pe cineva să te urmărească, îmi spune și nu pot să nu simt cum mă cuprinde groaza din nou și scap un strigăt fără să vreau. Calmează-te nu o să ajungă la tine nu și de data asta, îl aud cum îmi spune, dar nu îmi pasă, cuvintele rostite de el mi se învârt la nesfârșit în cap. Cineva mă urmărește și de data asta nu voi mai scăpa cu viață.

—De ce Abel? Vrea să mă omoare nu? șoptesc cu vocea stinsă când realizez că nu am scăpare și îmi privesc fratele cum înjură și încearcă să nu lovească nimic.

—Illaria, nu o să te omoare nimeni, mârâie la mine încercând să mă facă să tac pentru că știu că îl rănește și pe el ceea ce zic, motivul nu îl știu, dar nu îl voi lăsa să mai se atingă de tine, răspunde și înghit în sec când îi aud hotărârea din voce.

Rămânem așa în tăcere iar singurul lucru la care mă gândesc e că nu voi avea liniște niciodată cât timp El încă trăiește.