Labirintul Secretelor

Capitolul 1

E dimineață. O nouă zi și o nouă etapă a vieții mele începea. Pe naiba, nimic nu se schimbase, poate doar faptul că eram la sute de kilometri de casă, adică de cimitirul copilăriei mele și nu numai. Mi-am promis când am plecat că nu o să mai mă uit înapoi, că nu o să mai calc în acel loc până ce nu se vor vindeca toate rănile. Și dacă mă gândesc la asta ajung repede la concluzia că niciodată nu se vor vindeca. Tot timpul va fi ceva care îmi va deschide o rană pe care o am, tot timpul va fi o amintire care va distruge și ultima bucățică din tot ce s-a construit. Și cum aș putea să uit când coșmarurile au grijă să îmi amintească în fiecare noapte tot. Se zice că odată cu timpul iertăm, dar nu uităm, ei bine la mine nu merge așa, eu nici nu uit și nici nu pot ierta.

Terminând cu aceste gânduri care nu fac decât să îmi amărască ziua, mă ridic din pat și îmi arunc ochii la ceasul de pe noptieră care arată 7:30. Merg în partea opusă a camerei și deschid cu grijă ușa dulapului și încep să îmi caut haine, hotărâtă cu adevărat că azi nu mă vor mai distruge amintirile. Când în sfârșit credeam că am găsit ceva acceptabil cu care mă pot îmbrăca sunt întreruptă.

Telefonul începe să îmi sune fără încetare și când îmi arunc ochii peste ecranul telefonului încep să zâmbesc necontrolat la numele apelantului, de parcă ar fi lângă mine să mă vadă. Una dintre persoanele pentru care dacă ar fi nevoie mi-aș da viața fără să mă gândesc vreo clipă. Oricât de mult a încercat El să ne despartă, nu a reușit, oricâte planuri a creat i-au fost în zadar. Noi am rămas uniți și știu că la orice oră l-aș suna în câteva ore ar fi lângă mine. Apuc telefonul și mă așez pe marginea patului înainte să răspund, imediat fiind întâmpinată de o voce cunoscută.

—Piticot te-am trezit? vocea lui caldă și plină de îngrijorare îmi umple ochii de lacrimi. Îmi e dor de el, niciodată nu a trecut atât de mult timp fără să ne vedem.

—Nu m-ai trezit, căutam ceva cu care să mă îmbrac stai liniștit, îi spun răgușită și aproape izbucnesc în lacrimi când îl aud oftând. Niciodată nu m-am putut ascunde de el, mereu a știut ce simt și mereu m-a citit din câteva cuvinte.

—Să nu dea dracu să începi să plângi pentru că sunt în stare să vin să îți dau o mamă de bătaie, vocea lui serioasă arată că nu face vreo glumă.  Îmi plimb privirea prin cameră în încercarea de a alunga lacrimile din ochi.

—Îmi e dor de tine, șoptesc și deși abia am auzit eu ce am zis, știu că el a auzit și acela e momentul când toată încercarea mea de a nu plânge se duce pe apa sâmbetei și lacrimile își fac loc pe obrajii mei.

—Promit că vin cu prima ocazie să te văd, îmi spune serios și asta mă face să mă liniștesc. Momentan oricât de mult aș vrea nu pot să vin acolo, dar am nevoie să fi puternică pentru că tu nu ești slabă. Ai trecut prun atâtea cu capul sus și știu că vei putea trece și peste asta. Tot timpul el a fost cel care m-a încurajat și care m-a împins de la spate.

—Știu, doar că o să îmi ia puțin timp să mă acomodez aici și după o să fie totul în regulă, îl asigur, dar vocea mea trădează tot ce simt. Uneori urăsc faptul că nu pot fi mai convingătoare.

—Acum vreau să iei ceva frumos pe tine și să mergi la festivitatea de la facultate, trebuie să îmi spui ce mai e pe acolo, îl aud și știu că acum rânjește amuzat.

—Am înțeles să trăiți, spun pe un ton de militar și îl aud cum râde de la capătul celălalt.

—Te sun în seara asta să văd cum a fost, acum trebuie să merg la servici, dacă se întâmplă ceva mă suni, redevine serios în câteva momente.

—O să te sun, deși mă descurc și singură, îi spun sigură pe mine de data asta. Ai grijă de tine, îi spun și închid, dar îl aud cum îmi zice înapoi să am grijă de mine.