Labirintul Secretelor

Capitolul 7

Ajung acasă devreme și primul lucru pe care îl fac e să intru în cameră și să scap de hainele pe care le port. Îmi doresc să uit noaptea trecută, nu pot să cred ce a fost în capul meu, Fete încă dorm și asta mă bucură, nu aș putea să le fac față acum întrebărilor pe care vor să mi le pună și cărora știu că nici eu nu le am un răspuns.

Apuc telefonul nesigură și apelez numărul mamei, e singura persoană cu care doresc să vorbesc în acest moment. Îmi e extrem de dor de ea, și aș vrea să o văd, dar știu că nu am cum. Ea nu își poate lua concediu momentan și eu nu mă pot întoarce acolo.
—Bună dimineața, îngeraș ce faci? îi aud vocea obosită de partea cealaltă a telefonului și din nou știu că nu s-a odihnit cum trebuie. Îmi reprim un oftat și îi răspund.
—Bine mami acum m-am trezit, tu ce faci? o întreb și deja știu că o să îmi spună că e bine, mereu face așa niciodată nu îmi spune că de fapt există și probleme.
—Sunt la servici îngeraș, îmi răspunde și imediat îmi întorc capul spre ceasul din cameră. La naiba e 7:30 normal că e la servici.
—Mamă îmi pare rău dacă te-am deranjat, am uitat că ești la servici, recunosc rușinată știind că poate are treabă și eu o sun.
—Illaria, puiule ce se întâmplă de fapt? mă întreabă și în acel moment aș da orice pentru o îmbrățișare de la ea.
—Mami, te iubesc mult de tot, aleg să îi spun în schimb și vocea mea sună calmă, dar de fapt abia mai îmi pot stăpâni lacrimile. Nu pot începe să plâng, nu pot o să o îngrijorez și ăsta e ultimul lucru pe care îl doresc.
—Și eu te iubesc puiule, dar să știi că îmi dau seama că ceva nu e în regulă, îmi spune și știu că oricât aș încerca să ascund ceva mama tot timpul își va da seama că ceva nu e în regulă.
—Sunt bine mami, doar că trebuie să mă obișnuiesc cu programul și facultatea și e ceva nou, spun primul lucru care îmi trece prin cap și aud voci pe fundal semn că mai sunt și alte persoane. Mami te sun mai târziu pentru că știu că ai treabă. Te pup și să ai grijă de tine te rog, îi spun și îi aud oftatul, știe că așa fac când nu mai doresc să vorbesc despre ceva.
—Și eu te pup puiule și te iubesc mult de tot, îmi răspunde și vocea ei îmi mângâie inima făcută bucăți și îmi alină toate rănile care încă sângerează.

Închid telefonul și izbucnesc în lacrimi, nu am avut puterea să îi spun mamei că nu am trecut peste, că în fiecare zi e mai rău. Neputință, durere și ură, dispreț, dezamăgire, dezgust, teamă toate astea sunt lucruri pe care le simt zi de zi și care se datorează doar unei persoane.
Neputință pentru că nu mai pot schimba nimic din ceea ce s-a întâmplat. Durere pentru că a trebuit să mă îndepărtez de toate persoanele din trecutul meu. Ură pentru propria persoană deoarece nu a reușit să treacă peste. Dezgust pentru El, și pentru tot ce a făcut. Teamă că și acum după 4 ani trebuie să privesc în jurul meu cu atenție.
Nimic nu mai poate fi acum schimbat și asta mă face să realizez că deși nu îmi place, am luat decizia bună în privința lu Sebah. Nu are rost să își piardă vremea cu cineva ca mine. Eu niciodată nu o să pot să fiu ca înainte.

Îmi șterg lacrimile de pe obraji și mă ridic din pat îndreptându-mă spre bucătărie. Oricât de distrusă sunt trebuie să merg înainte pentru ei, știu că i-aș distruge dacă aș mai păți ceva. Intru și sunt întâmpinată de o liniște care pentru prima dată aș dori să nu existe. Pregătesc cafeaua și micul dejun și le așez pe masă, preferând doar să iau câte o gură de cafea.

Câteva minute mai târziu fetele intră și ele în bucătărie și îmi sar amândouă în brațe începând să îmi spună cât de neglijentă am fost cu ceea ce am făcut și cât de periculos putea fi.

—Fetelor sunt bine și nu mai am nicio legătură cu Sebah, le spun serioasă și văd cum ambele se așează la masă dar privirile lor încă sunt îngrijorate. Ați avut dreptate, nu ar fi trebuit niciodată să accept așa ceva, nu pot să am încredere într-un străin, continui și văd cum ambele continuă să mă privească întrebându-se probabil ce m-a făcut să îmi schimb părerea.

—Illa noi nu vrem să te obligăm să faci ceva, cuvintele Ellei spuse pe un ton părintesc îmi aduc aminte de mama, doar că la fel cum ai spus, e un străin nu putem să avem încredere în el și nu știm ce gândește.

—Ellla are dreptate, Illa aprobă Ștefania și pot vedea că e sinceră, nu ne dorim să mai te vedem suferind și îmi cer scuze pentru reacțiile mele din zilele precedente, doar că eu și Abel am mai avut câteva neînțelegeri după ce tu ai plecat, îmi spune și o privesc surprinsă atât eu cât și Ella semn că nici ea nu știe despre ce vorbește.

—E în regulă Ștefi, spun și o privesc cum se uită la mine cu ochii mari, doar că vreau să știi că într-un fel va trebui să vă înțelegeți pentru că Abel e important pentru mine și nu pot renunța la el și tu ești una din prietenele mele cele mai bune, închei și o văd aprobând din cap și îndreptându-și atenția spre farfuria din fața ei.

—La cât încep cursurile azi? întrebarea Ellei mă readuce cu picioarele pe pământ și realizez că la 10:00 trebuie să fim la facultate.

—La 10:00 și nu e decât 8:40, răspund și le văd cum își măresc ambele ochii și în câteva minute dispar ambele în camerele lor să se pregătească.

Merg și eu să mă pregătesc și tocmai când încep să îmi descurc claia de păr care pare că preferă să se rupă decât să se descurce, telefonul începe să îmi sune.

—Alo, mormăi și scap un au când trag mai tare de peria în care s-au încurcat firele de păr.

—Ce faci acolo? îi aud vocea lui Abel care e amuzată și îmi vine să îi zic vreo două.

—Încerc să îmi descurc părul, spun îmbufnată și scap câteva cuvinte colorate când văd că nu reușesc. Tu ce faci? îl întreb și renunț pentru moment la activitatea mea.

—Ai grijă la limbaj, îmi spune și îmi dau ochii peste cap convinsă fiind că în momentul ăsta aia e ultima mea problemă. Eu sunt bine, te-am sunat să îți spun că vin vineri după-amiază, mă informează.

—Super, spun entuziasmată peste măsură, îmi e dor de tine, continui  și acum sunt sigură că la cum îl știu probabil zâmbește.

—Și mie îmi e dor de tine, pitico, răspunde și  deși știu că îmi spune așa dintotdeauna uneori mă enervează că îmi tot amintește că sunt mai mică.
—Nu vreau să par nesimțită, dar acum ar trebui să plec la facultate și..., las fraza în aer și îl aud cum râde.
—Frumos mod de a încheia conversația, domnișoara Aman, îi aud vocea ce se vrea serioasă, dar chicotul de la final îl dă de gol.
—Cel mai frumos mod posibil, îi răspund râzând și continui serioasă, ai grijă de tine Abel, ne vedem mâine.
E destul de târziu când plecăm de acasă și tot ce vreau e să ajungem la timp la facultate, lucru care se întâmplă pentru că intrăm chiar înaintea profesorului. Următoarele șase ore le petrecem la cursuri și când ies din sală alături de fete, îl observ fix pe cel ce deși știam că o să fie aproape imposibil, încercam să îl evit. Stătea sprijinit de perete așa că le-am luat pe fete și am plecat în direcția opusă lui sperând că nu m-a observat, dar când am auzit pași apăsați în spatele nostru, eram convinsă că venise după noi.
—Vreau să vorbim, vocea groasă mi-a provocat fiori pe șira spinării și m-am oprit fără să mă întorc spre el. Când a văzut că nu fac nicio mișcare a completat, singuri, dacă se poate Illaria.