Labirintul Secretelor

Capitolul 5

Când reușim să luăm pauza dintre cursuri simțim că am primit o gură de aer. Nu aș fi crezut că e așa, chiar dacă e prima săptămână profesorilor nu le pasă, și când intră la cursuri încep fiecare să își țină cursurile fără prea multe introduceri.

—Și acum spune pe unde ai umblat azi dimineață? mă întreabă Ella imediat ce părăsim sala nelăsându-mă nici măcar să iau o gură din sticla de apă.

—Am vrut să vin la facultate mai devreme cu intenția de a merge la bibliotecă, încep să spun și o văd cum mă privește curioasă așteptând să spun ce s-a întâmplat, dar am fost oprită pe stradă de un bărbat, continui și văd expresia de groază de pe fețele lor îmi dă de înțeles că nici ele nu au trecut peste ce mi s-a întâmplat .

—Illa, o aud pe Ștefania spunând, dar se oprește când privirea mea îi dă de înțeles că nu trebuie să își facă griji, nu acum cel puțin.

—Sunt bine fetelor, a fost destul de ciudat e adevărat, dar sunt ok. Nu știu cum, dar pentru prima dată de atunci nu mi-a fost frică de persoana care stătea în fața mea, le spun și le văd cum zâmbesc slab. M-a invitat la o cafea și nu știu cum, dar am acceptat, le spun și ambele își măresc ochii când aud. Mi-a propus un târg, continui și de data asta curiozitatea e vizibilă pe fața lor, mi-a cerut să facem schimb de povești, spun și ambele mă privesc de parcă mi-a crescut un al doilea cap.

—Nu ești normală dacă accepți asta, o aud pe Ștefania zicând dur, e un străin despre care nu știi nimic, nu ai de unde să știi că nu e vreun nebun. Și gândește-te când va afla Abel toată povestea asta cum va fi, termină de zis lucrul la care eu nu m-am gândit.

—Abel nu are nimic de zis, îi spun puțin nesigură știind prea bine că Abel va face un scandal monstru când va afla ce am făcut.

—Să crezi tu că nu are nimic de zis, îmi răspunde Ștefania și își dă ochii peste cap vizibil enervată de ceea ce spun.

—Și dacă va zice ceva, trebuie să înțeleagă că nu faci nimic greșit, îmi ia apărarea Ella care îmi zâmbește încurajator. Totuși cine e tipul? întreabă și mă privește atent încercând să își dea seama dacă  o să mint sau nu.

—Anul IV, drept, Sebah Damiano, îi răspund și o văd cum mă privește mirată, în timp ce Ștefania pufnește și își dă ochii peste cap. Bun acum nu pricep ce e cu reacția asta la ambele.

—Am zis ceva greșit? le întreb și aștept ca una dintre ele să spună ceva care să mă lumineze.

—Am ajuns de două zile aici și dacă am auzit ceva singurul lucru pe care ți-l pot spune, vorbește Ștefania cu un zâmbet imens pe față de parcă acum 2 minute nu mai avea puțin și îmi dădea cu ceva în cap, e că la tipul ăla se dau toate din Universitatea asta și niciuneia nu îi iese și pe tine te-a invitat la cafea, spune și o văd cum mai are puțin și începe să râdă.

—Asta așa e, spune la rândul ei serioasă Ella, și eu nu înțeleg ce dracu se întâmplă. În fine haideți la cantină, continuă după câteva secunde, dar eu una nu am niciun chef să mănânc ceva.

—Mergeți voi vin și eu, le spun și din vocea mea se înțelege că în momentul de față vreau să rămân puțin singură.

Le privesc cum se îndepărtează spre intrarea în cantină și eu rămân în același loc gândindu-mă la ce am aflat acum. Dacă ceea ce ele spun e adevărat atunci ce naiba s-a întâmplat și de ce Sebah m-a găsit fix pe mine dintre toate acele tipe care chipurile încearcă să îi intre în grații. Sunt convinsă că și ele au ceva de zis. De ce tocmai eu? Și Abel? Cu siguranță nu va fi încântat deloc când va auzi și sunt sigură că o va face.  Pierdută printre gândurile care îmi provoacă o durere de cap nici nu realizez când cineva mă atinge pe spate.

—Se poate? nu întrebarea, ci vocea aceea îmi provoacă un tremur scurt pe care din fericire el nu îl sesizează.

—Cât timp e loc, se poate, răspund cât de indiferentă pot, și refuz să îmi întorc privirea spre el.

—Ce te-a supărat Illaria? întrebarea asta a avut efectul unui electroșoc și m-am întors ca arsă spre cel de lângă mine.

—Nimic Sebah,  răspund și încerc să îmi păstrez masca de indiferență, dar intensitatea cu care mă privește mă face să cred că nu se lasă păcălit. E o contradicție în ceea ce se vede și ceea ce e de fapt. Ochii lui, și fără acea lumină reușesc să fie electrizanți și atât de expresivi încât îți e imposibil să nu fi impresionat când îi vezi. Dimineață nici nu am observat cum era îmbrăcat, dar acum văzându-l realizez că ar putea să intre foarte ușor în categoria băieților răi.

—Frumoasă încercare, păcat că nu ți-a ieșit, îmi răspunde făcând probabil referire la indiferența mea și mă privește așteptând o reacție din partea mea, dar nu fac decât să pufnesc și să îmi rotesc ochii. La cât termini cursurile? întreabă și nu pot să nu sesizez îndrăzneala de care dă dovadă.

—La ora 20:00, răspund și privesc cum prietenele mele ies pe ușa cantinei și se îndreaptă spre noi. Cred că asta e ceea ce dorea să afle pentru că în următoarele momente se ridică îmi face cu ochiul și pleacă fără a mai spune ceva.

Abandonând toate subiectul Sebah, deși știu că și ele m-au văzut vorbind cu el, ne îndreptăm din nou spre sala în care vom avea cursurile. Din cele două cursuri pe care le mai aveam, fetele se hotărăsc să plece de la ultimul, eu rămânând pentru că cineva trebuia să ia notițe și în plus e abia prima săptămână. La ora 20:00 părăsesc sala și nu apuc decât să ies până la ușă când aud un tunet puternic care mă face să tresar și când doresc să ies afară furtuna care s-a dezlănțuit mă face să realizez că nu e nicio șansă să ajung la apartament.

—Vreo problemă? îi aud vocea lui Sebah din spatele meu și când mă întorc cu fața spre el îl văd cum mă privește cu o sprânceană arcuită așteptând să răspund.

Un alt tunet răsună puternic și tresar din nou mai rău ca data trecută, lucru care nu trece neobservat de cel din fața mea.

—Îți e frică de furtună? mă întreabă și se apropie de mine până ce distanța dintre noi e de câțiva centimetri, lucru care nu mă ajută deloc. Sunt îngrozită de furtuni încă de când eram mică și tot timpul o să fiu. Un alt tunet se aude și imediat simt cum brațele lui mă cuprind lucru care mă face pentru moment să mă simt neliniștită, dar imediat vocea lui mă face să renunț la a încerca să ies din brațele lui.

—Calmează-te, nu îți fac nimic, îmi șoptește ușor la ureche și mă las moale în îmbrățișarea care oricât de ciudat pare mă face să mă simt protejată. Te duc eu acasă, îmi spune după ce vede că m-am liniștit puțin, unde stai? mă întreabă și ridic privirea spre el privindu-l de parcă aștept să îmi spună că e o glumă.

Reușesc să îi spun adresa și simt cum mă apucă de mână și începem să fugim prin furtuna care pare că vrea să distrugă tot în calea ei până la mașina lui.

—Illaria, îl aud vorbind serios și îmi mut atenția pe el, nu vreau să crezi că sunt vreun nenorocit, dar la cum e vremea sunt șanse minime să ajungem până la tine fără să facem vreun accident, spune lucrul pe care mie îmi era frică să îl spun.

—Știu, murmur nesigură și privesc cum furtuna continuă să se dezlănțuie furioasă. Dar unde putem merge? întreb și mă cert mintal când realizez că nu am luat în calcul toate variantele.

—Hai la mine, stau aproape, îl aud pe Sebah zicând și privindu-mă atent așteptând să vadă ce zic.

Foarte bine Illaria ai făcut-o din nou lată, să te văd ce mai faci de data asta.