Atmosfera e destul de liniștită și după mult timp reușesc să mă simt bine în prezența cuiva care nu îmi e prieten. Vorbim diverse lucruri și constat că deși nu pare, avem lucruri în comun. Sebah nu își ia ochii de la mine nici măcar un moment și privirea aia albastră cu care mă fixează îmi provoacă o stare ciudată de bine. La un moment dat îmi povestește amintiri de când eram mic și îmi dau seama că cel din fața mea a avut o copilărie plină de boacăne.
-Aveam vreo 5 ani și Albert avea vreo 9, și era supărat că mama îl pedepsise doar pe el după ce am spart un geam, așa că m-a păcălit că în debara sunt dulciuri ascunse de mama și după ce am intrat să le caut m-a încuiat acolo, spune râzând și se vede că îi face plăcere să își aducă aminte de această perioadă. Am stat acolo închis o zi întreagă până a reușit mama să îl facă să zică unde sunt, continuă și încep și eu să râd.
-Asta înseamnă să ai frați mai mari, spun încă râzând și iau o gură de suc.
-Illaria mai ai frați sau surori? mă întreabă și rămân cu paharul în mână când îl aud fixându-mi privirea într-un punct inexistent.
-Am avut doi frați mai mari, acum mai am doar unul, răspund evazivă și încerc să îmi iau gândul de la amintirile care îmi vin în cap. Îi văd privirea confuză care pare că așteaptă o explicație.
-Cum adică mai ai doar unul? mă întreabă încurcat și probabil a văzut schimbarea de pe fața mea pentru că întinde mâna și își împletește degetele cu ale mele. Trag aer în piept și răspund.
-A murit, răspund evitându-i privirea, s-a înecat încercând să salveze pe altcineva, continui și gândul la el îmi aduce lacrimi în ochi pe care mă chinui să nu le las să cadă. A reușit să salveze persoana respectivă, dar pe el nu a mai reușit, spun stins și simt cum mă strânge mai tare de mână parcă încercând să îmi arate că e acolo.
-Îmi pare rău că am întrebat, îmi spune vinovat și mă privește cu părere de rău.
-E în regulă, nu aveai de unde să știi, răspund calmă și încerc să zâmbesc, dar nu prea îmi reușește.
Orele trec pe nesimțite și îmi dau seama că îmi face plăcere să petrec timp cu el, deși la prima vedere pare cu totul altă persoană, Sebah de fapt este un om destul de simplu și realizez că poate l-am judecat greșit.
Oricât de bine ne simțim, îmi arunc privirea la ceasul de la mână și văd că e destul de târziu și pare că se prinde repede de gândurile mele pentru că cere nota și ne ridicăm să plecăm. Abia când urc în mașină îmi scot telefon să îl verific. Niciun apel, doar două mesaje pe care le deschid fără să stau pe gânduri. Primul e de la mama care îmi spune că e bine și că nu a putut să îmi răspundă, iar cel de-al doilea e de la un număr necunoscut.
"Tic tac Illaria, trecutul se întoarce să rezolve socotelile neîncheiate" mesajul îmi aduce lacrimi în ochi și realizez că e doar o singură persoană care ar fi putu a-l trimite. Sebah oprește la semafor și își întoarce privirea spre mine, dar rămâne surprins când vede starea în care sunt.
-Te simți bine căpșunico? întreabă blând și scutur capul. Tot ce vreau acum e să mă ghemuiesc într-un colț. Seara a fost atât de frumoasă și acum să se încheie așa e imposibil.
-Nu vreau să merg acasă, spun șoptit și văd cum mă privește îngrijorat aprobând din cap.
Nu mai zice nimic pe tot parcursul drumului și când parchează mașina îmi dau seama că m-a adus la el acasă. Când cobor din mașină și îl văd în fața mea cum mă mă privește, fără să stau pe gânduri îl îmbrățișez cât pot de strâns ignorând inima care bate ca nebuna în piept. Prima dată pare surprins de gestul meu, dar după își înfășoară mâinile în jurul meu și mă strânge la rândul lui șoptindu-mi la ureche că totul va fi bine.
-Vrei să vorbim despre ce s-a întâmplat? mă întreabă după ce vede că stau pe canapea de câteva minute fără să scot vreun cuvânt.
-Nu știu, răspund absentă și îl văd cum se apropie de mine și mă trage în brațele lui oftând. Îl las să o facă pentru că e locul în care mă simt în siguranță chiar dacă știu că poate nu ar trebui.
-Ce mă fac eu cu tine căpșunico? întreabă în timp ce mă mângâie pe spate. Nu pot să te ajut nicicum dacă nu știu despre ce e vorba deși bănuiesc, spune blând și mă ghemuiesc în brațele lui.
Nu îmi dau seama de ce, dar am încredere în ceea ce zice. Ceva îmi spune că nu minte și nu are intenții ascunse. Mai presus de asta știu că încep să simt ceva pentru el și poate e doar atracție sau poate mă îndrăgostesc de cel care mă ține acum în brațe. Singurul gând care mă sperie e faptul că dacă l-ar răni nu aș suporta să știu că ar avea de suferit din cauza mea.
Îmi ridic capul și îl privesc în ochii ăia care mă fascinează și când îi întâlnesc privirea simt cum toate temerile dispar. Privirea lui cade pe buzele mele și următorul lucru pe care îl simt este gura lui cum o acoperă pe a mea. Îmi lasă timp să mă retrag dacă vreau, dar nu o fac. Îmi doresc să mă sărute, așa că îmi înfășor mâinile în jurul gâtului său și îl sărut înapoi. Nimic nu mai contează acum și pentru câteva momente uit de tot ceea ce mă înconjoară și singurul lucru care contează suntem noi. Mâinile lui se plimbă pe spatele meu și îmi trimit fiori dulci în tot corpul. Când nevoia de aer se face resimțită se îndepărtează ușor și după ce îmi mai lasă un sărut pe buze mă privește zâmbind. Și zâmbesc și eu uitând de faptul că până acum două minute eram speriată de ziua de mâine. Trec câteva minute în care continuă să mă mângâie pe spate până ce începe să vorbească.
-Căpșunico hai să îți dau ceva să te schimbi, nu poți să dormi așa, îi aud vocea răgușită și mă ridic de la el din brațe. Îți dau un tricou mai lung și o pereche de pantaloni? mă întreabă după ce îmi face semn să îl urmez în dormitorul său.
-Da, e bine așa, răspund și iau hainele de la el din mână și aștept să iasă din cameră pentru a mă schimba.
În aceste haine ar mai intra cu ușurință încă o persoană pe lângă mine, lucru care mă ace să zâmbesc, însă mai bine așa decât nimic, deci nu prea pot să mă plâng mai ales că nu am vrut atunci să merg acasă și acest gând mă face să îmi amintesc din nou de acel mesaj și tot zâmbetul meu dispare.
Ies din cameră și îl găsesc stând sprijinit de perete iar când mă vede, mă scanează din cap până în picioare și îl bufnește și pe el râsul când vede cum îmi stă cu hainele lui, dar imediat privirea lui devine serioasă și când îmi dau seama unde privește încerc să îmi acopăr mâinile, dar simt cum mâinile lui le prind pe ale mele.
-Lasă-le, spune mustrător, le-am văzut deja, dar nu înțeleg cine ți-a putut face asta, șoptește și îmi mângâie brațele.
-Sebah, șoptesc la rândul meu și nu știu dacă să îi spun de unde sunt sau nu. Până să mă hotărăsc eu începe el să vorbească din nou.
-E în regulă dacă nu vrei să îmi spui, o să o faci când ești pregătită, îi aud vocea care pornește o furtună în interiorul meu. Jumătate din mine îmi spune să îi zic și cealaltă jumătate îmi spune să tac.
Chiar și așa când deschid gura rămân și eu surprinsă de răspunsul pe care îl dau.
-Aceeași persoană care vrea să mă omoare, mi le-a făcut, răspund nesigură oftând, și imediat îl văd cum devine rigid ca o piatră și cum privirea îi devine mai rece decât gheața.
CITEȘTI
Labirintul Secretelor
Romance"Ochii tăi strălucesc, dar strălucesc atât de puternic, încât pare că toate sentimentele se adună în ei."-Sebah Damiano Doi străini ce se întâlnesc ai spune din întâmplare la prima vedere. Ea dorește să afle povestea din spatele măștii lui și a och...
