Labirintul Secretelor

Capitolul 3

Ieșim de la curs fiecare cu gândul în altă parte. Eu eram nerăbdătoare să ajung cât mai repede afară să văd cine m-a sunat încontinuu pe durata cursului. Scoțând telefonul din geantă realizez cine e persoana care mă sună cu disperare: mama. Am uitat să o sun ieri și probabil și-a făcut o mie de griji în ceea ce mă privește. Totuși, mă sperie multitudinea de apeluri pierdute și imediat sentimentul de panică începe să mă cuprindă.

Mama, una dintre persoanele care intră în categoria celor pentru care mi-aș da viața. O iubesc enorm de mult și îi datorez multe. Toate sacrificiile pe care le-a făcut pentru mine să mă protejeze și să mă ajute indiferent de cât de greu i-a fost și indiferent de cât de mult a avut ea de suferit.

După două tonuri de apel care mi s-au părut un an, îi aud vocea care mă liniștește.

—Bună fetița mea, ce faci? întreabă și vocea ei mă duce cu gândul la zilele și nopțile când eram mică și în care mă refugiam la ea în brațe acolo unde știam că voi găsi protecția de care am nevoie.

—Bună mamă, îi răspund și în vocea mea se simte vinovăția. Eu sunt bine, acum am ieșit de la primul curs, îmi cer scuze că am uitat să te sun, am promis că te sun aseară, dar am uitat. Au venit fetele și ne-am dat după vorbă și am uitat cu totul, îi spun cu regret și sper să nu se fi supărat pe mine.Tu ce faci? o întreb și aud cum oftează, lucru care îmi face inima să se spulbere în mai multe bucățele decât deja e spulberată.

—Eu sunt bine, fetița mea, îmi răspunde, dar deja știu că mă minte. Îmi e extrem de dor de tine, și nu pot să îți cer să mă vizitezi, îmi spune motivul care știu că o întristează.

Când am ales să plec a fost pentru că nu mai puteam să locuiesc în acel loc, și deși puteam să aleg un loc mai apropiat unde să merg la facultate, am ales să plec la 400 de km nepăsându-mi că lor le este dor de mine. A fost pentru prima dată în viața mea când nu mi-a păsat de ceilalți și am fost egoistă. Mi-am dorit să mă îndepărtez de acele locuri. Și acum când cineva rostește numele acelui oraș părul de pe mâini mi se zbârlește și fiori reci îmi trec pe șira spinării.

—Mamă, îi spun cu o voce rugătoare, eu acolo nu mai mă întorc. Nu mai mă pot întoarce, continui la fel, nu am suficientă forță să înfrunt ceea ce am lăsat acolo. Am reușit să mă recuperez, dar să înfrunt acele locuri ar însemna să îmi semnez sentința singură. Ești binevenită aici oricând vrei dar eu acolo nu mai vin, închei hotărâtă să nu cedez.

—Te înțeleg puiule, îmi pare rău că am sugerat așa ceva, îmi spune moale și urăsc când își cere scuze. Eu ar trebui să fiu cea care își cere scuze, nu ea. M-am gândit că poate dacă vor trece anii, în viitor să vii pe aici, dă glas gândurilor.

—Mamă, rostesc simplu și înțelege repede că nu o va scoate la capăt cu mine. Ce mai e pe la servici? întreb dorind să schimb subiectul într-un mod cât mai subtil chiar dacă mama știe ce încerc să fac.

—La fel cum știi, ieri a venit Elena pe aici, îmi răspunde făcând referire la șefa ei cu care are o frumoasă prietenie și pe care uneori sunt invidioasă, în rest nimic nou, îmi spune.

—Mamă în rest totul e bine? Toată lumea e bine? o întreb dorind să mă asigur că temerile mele sunt fără rost.

—Da Illa toți sunt bine, îmi răspunde și nu mă îndoiesc, știu că dacă s-ar întâmpla ceva mi-ar spune pentru că asta ar fi o cale să mă aducă acolo fie și pentru câteva ore.

—Bine mamă, atunci eu te las, o să mai te sun mâine să văd ce faci, pentru că acum încep fetele să se plângă că le e foame, îi spun și o aud cum începe să râdă. Ai grijă de tine te iubesc mult mami.