Labirintul Secretelor

Capitolul 8

Refuz să mă întorc spre el chiar și când văd că fetele îmi aruncă priviri parcă întrebându-mă ce am de gând.

Clar nu vreau să vorbesc cu el, noi doi nu avem nicio treabă și cine știe ce mi-ar spune dacă am discuta.

—Poți continua să vrei, noi doi nu avem nimic de discutat, îi arunc vorbele și îmi continui drumul hotărâtă.

Chiar și așa îmi simt mâna apucată de o alta și prima reacție e să mă întorc și să îi dau o palmă, dar mă opresc în ultimul moment, e a doua oară când face asta și devine enervant. Urăsc să fiu atinsă și atingerile lui se simt ca urme de foc pentru mine lucru care accentuează tot.

—Dă-mi drumul în momentul ăsta sau jur că te plesnesc, mârâi deja enervată de atitudinea lui și încerc să îmi trag mâna, dar degeaba. Fetele mă privesc parcă așteaptă să sară pe el și asta aproape că mă face să râd.

—Am spus că vreau să vorbim, repetă același lucru și pare că se enervează pentru că mă strânge mai tare de mână în mod inconștient probabil.

—Te rog dă-mi drumul la mână, mă doare, nu o să mai repet din nou și nu am chef să dau un spectacol pe holul facultății, scuip cuvintele privindu-l cum își încleștează maxilarul. Deja cei care treceau pe acolo se uitau la noi și ultimul lucru pe care îl doresc e să stârnesc bârfe.

Îmi simt mâna eliberată și îmi cobor privirea spre ea, s-a înroșit și acum tot ce sper e să nu se învinețească, nu aș vrea ca Abel să înceapă să pună întrebări.

—Mergi cu mine, acum, îmi spune nervos și când mă întorc spre el nu știu ce se vede în ochii mei dar îl face să tacă.

—Ascultă-mă bine pentru că o să spun o singură dată, nu știu cine ești sau ce vrei de la mine, dar ești un străin cu care nu vreau să vorbesc, nu îmi pasă ce ai de spus și vreau să mă lași în pace, ai priceput? vorbesc și îl privesc în același timp și pot să jur că cel din fața mea nu se aștepta la asta.

—Uite, a spus că nu vrea să vină cu tine sau să vorbiți, las-o în pace, o aud pe Ella cum tună cuvintele și la cum o știu aproape că îi dă cu ceva în cap.

—Tu nu te băga, nu te-a întrebat nimeni nimic, are gură să vorbească din câte văd, îi răspunde și îi aruncă o privirea glacială  și  eu nu pot să nu fiu surprinsă de faptul că pare că i s-au evaporat nervi.

—Vreau doar să vorbim, nu e ca și cum te-aș răpi și te-aș duce cine știe unde, cuvintele lui spuse la mișto au un efect groaznic asupra mea.

Imediat simt cum tot sângele îmi părăsește obrajii și cum aerul nu mai îmi ajunge în plămâni, mă chinui să respir și nu pot. La naiba, nu acum. Le văd pe fete cum mă privesc ca mai apoi să vină amândouă lângă mine și să mă sprijine, dar degeaba cuvintele lor nu mai ajung până la mine și teama îmi invadează din nou întreg corpul, tremur și amețesc. Aud voci, dar nu mai reușesc să le disting. Simt cum toți mușchii mi se încordează dureros și înainte să mai apuc să fac ceva genunchii îmi cedează

—La dracu, Illaria deschide ochii, aud ca prin vis cum strigă la mine, dar nu pot să lupt. Simt cum două brațe mă ridică de la sol și mă chinui să respir. Sunt așezată pe o bancă și aceleași brațe încă mă țin strâns, dar acum nu fac decât să înrăutățească situația.

—Dă-i drumul, mai rău îi faci, las-o în pace, strigătul disperat al Ellei îl aud ca și cum ar fi la kilometri distanță.

—Hai frumoaso, respiră, calmează-te, haide, vocea lui îmi șoptește în ureche în timp ce cu o mână mă mângâie pe spate, și într-un final reușesc să respir și să mă las moale în brațele lui, dar continui să tremur de parcă aș fi băgată în congelator.

—Las-o, o aud pe Ștefania țipând la el dar cel care mă ține în brațe pare că nu aude ceea ce fetele îi zic.

Abia când reușesc să prind suficientă forță cât să ridic capul și să șoptesc un sunt bine slăbește strânsoarea din jurul meu și mă privește în ochi.

Și nu știu ce se vede în ai mei, dar în ai lui văd frică, teamă și alte lucruri pe care nu pot să le disting.  Nu e prost, și-a dat seama că ceva din ce a zis a provocat toată scena asta și în ochii lui se văd întrebări la care așteaptă răspuns, dar la care nu va primi.

—Vreau să merg acasă, spun cât se poate de rece după ce îmi revin și mă ridic de pe bancă. Fetele mă prind de mână amândouă și dorim să plecăm de acolo când vocea lui se face din nou auzită.

—Vă duc eu, vreau să mă asigur că ajunge întreagă acasă, spune și se ridică și el din locul în care stătea.

—Suntem bine, răspunde Ștefania în locul meu, preferăm să mergem pe jos sau să chemăm un taxi, în niciun caz cu tine, completează cu răutate și plecăm de acolo.

Vreau să dorm e tot ce îmi doresc imediat cum intru în apartament, să dorm liniștită fără vreun coșmar, dar știu că asta nu o să se întâmple așa. Imediat ce voi adormi blestematele acelea de coșmaruri își vor face apariția și orice aș face nu vor dispărea.

Fetele sunt tăcute, știu și ele că orice ar spune în momentul de față nu vor schimba cu nimic situația și eu nu am ce să spun.Ambele mă privesc cu milă de parcă își cer scuze pentru ceva ce nu ele au cauzat. Nu e prima dată când se întâmplă ceva de genul acesta, dar speram ca măcar acum că sunt departe de locul ăla lucrurile să mai se liniștească.

Intru în cameră și indiferent dacă voi avea sau nu un coșmar mă pun să dorm, e singurul lucru pe care mi-l doresc. Când mă trezesc din nou transpirată și speriată simt cum două brațe groase se înfășoară în jurul meu și prima intenție e să încep să mă agit și să țip, dar parfumul pe care îl simt mă liniștește subit și mă cufund în acea îmbrățișare lăsând toate armurile și zidurile să cadă. Aud cum cel care mă strânge în brațe oftează și îmi mângâie părul la fel ca întotdeauna.

—Ai venit, șoptesc printre lacrimile care deja i-au udat tricoul și simt cum mă strânge mai tare în brațe.

—Am promis că o să vin, îl aud zicând la rândul lui serios și continuă să mă mângâie asemenea unui copil mic. Mereu o să vin, continuă și asta aduce un nou val de lacrimi pe obrajii mei pentru că știu că așa e.

Se îndepărtează cât să mă privească și ochii lui albaștrii de care mi-a fost atât de dor sunt plini de tristețe.

—De ce nu mi-ai spus că ai coșmaruri? mă întreabă trist când vede că nu zic nimic. De ce nu mi-ai spus că atacurile alea de panică nu au trecut? continuă să întrebe la fel de trist și știu că e supărat poate chiar dezamăgit de ceea ce am făcut.

—Abel și tu ai problemele tale, nu poți sta mereu după mine, îi spun încet și las privirea în jos.

—Illaria ești sora mea pentru numele a tot ce e sfânt, mereu o să fi o prioritate, orice altceva poate să aștepte, îl aud zicând și acum știu că e nervos de-a binelea. Dacă spuneai mai devreme despre toate astea aș fi venit mai repede, la dracu de aia plângeai, îl aud zicând și simt nevoia să îl opresc pentru că deja știu că se învinovățește când nu ar trebui.